Intre mai multele dramolete ce se petrec azi pe scena politica romaneasca, una a capatat accente de jalnica parodie shakespeariana. Protagonist este Miron Cozma.
Victima a propriilor neispraviri, Cozma pare sa treaca azi prin chinuri reale, pe care, chiar daca se straduieste sa ni le vare-n ochi cu aceeasi neconvingatoare insistenta, cei mai multi le privesc cu scepticism. Daca nu chiar cu satisfactia ca instigatorul minerilor la violentele facatoare de atata rau isi primeste acum o binemeritata rasplata.
Este bine cunoscut felul in care Miron Cozma isi arunca ranjetul voit superior peste toti aceia care i-au pus la indoiala bunele intentii. Ce ascundea acel ranjet s-a transformat din banuiala in certitudine in decembrie trecut. Adica atunci cand, printr-o sforarie nicicum demna de un presedinte ori de un prim-ministru, Ion Iliescu si Adrian Nastase i-au semnat gratierea. O gratiere despre care Cozma stia ca va veni, pe care o astepta de mult, fiind chiar revoltat pe protectorii sai de atata intarziere.
Grabit ori speriat de apropiata-i debarcare, Ion Iliescu pare sa fi uitat inca o data ca vremea decretelor abuzive ori pe sub mana a trecut de mult. Sanctionarea ferma a gestului sau de catre opinia publica, prin intermediul presei, l-a facut sa incaseze in plin una dintre cele mai drastice lovituri de imagine. In timp ce, alaturi, Adrian Nastase incerca in van sa dreaga busuiocul, sustinand spasit ca a semnat ca primarul.
Astazi, Adrian Nastase afirma cu dezinvoltura ca, daca ar fi fost presedinte, el n-ar fi semnat acel decret. Mai mult, pentru a fi credibil in spusa ca n-a stiut ce semneaza, sustine ca lista celor 47 de gratiati se intindea pe trei pagini, Cozma fiind undeva pe pagina din urma. O atentionare, altfel spus asupra manariilor lui Iliescu, pe care in clipa de fata l-ar vrea cat mai departe de scaunul prezidential al PSD.
Trista drama cu trei personaje ridicole in patima lor dupa putere. Nici nu mai stii, de fapt, care dintre ei e mai ridicol sau mai demn de dipret: batranul sovaielnic care se chinuie sa arate ca mai inseamna ceva in viata publica ori cele doua pupile pe care le-a ocrotit cu consecventa: una parsiva, lucrand sarguincios la ruinarea ocrotitorului si, implicit, la propria-i marire, cealalta, lasa ori tot mai slab latratoare, gudurandu-se, de fapt, pe langa noii stapani, cu speranta ca acestia ii vor face favoarea de a-i da inapoi celula fostei puscarii.