Mormane de scrisori vin pe adresele redactiilor. Povesti despre bolile trupului sau ale sufletului trimise in cautarea unui sfat. Si sunt scrise cu o sinceritate sfasietoare, sufletele sunt puse pe tava in fata redactorilor si cititorilor (vai, ce succes au aceste rubrici!), nu putine romane celebre fiind inspirate de aceste cazuri. Toti cei amintiti recurg, mai mult sau mai putin rudimentar, la scris ca forma de exprimare. Imagineaza fictiuni, fac analiza vietii, isi destainuiesc sentimentele, ii impresioneaza pe cei din jurul lor. Pe un reporter novice, scrisorile il fac sa lacrimeze, sa-l caute pe omul napastuit si sa incerce sa-l ajute. De cele mai multe ori insa autorul acelor scrisori omite ceva, in speta, adevarul. Ceva care ar schimba total datele problemei. Iar cand te duci la fata locului sa faci reportajul afli de la vecini sau rude ca victima ta e un om rau, care a furat, a violat sau baut pensia bunicii tale. Ca traieste din ajutorul social, din alocatia copilului si nu vrea sa munceasca. Iti arata zeci de acte medicale care sa ateste ca e bolnav incurabil si apoi isi aprinde o tigara scumpa si iti toarna o vodca sa bei cu el.
Iar ziaristii sunt deseori blamati ca nu mai au tresariri. Ca nu mai clipesc cand vad un cadavru pe sosea, cand vorbesc cu un muribund, ca nu stau de vorba cu cersetorii ca se feresc sa lucreze la o rubrica de cazuri sociale. Pentru ca oamenii mint si scriindu-le articolul te fac si pe tine sa minti, in timp ce tu te faci vinovat doar ca nu ai stiut adevarul si ai ascultat doar versiunea sa. In timp, reporterul invata sa discearna. Si sa nu mai creada in ceea ce scrie. Poate e rau, poate e bine. Ideea e ca intotdeauna sa verifici din inca o sursa ceea ce ai de gand sa scrii. Chiar daca nu ti-o cere seful, chiar daca e un articol comandat, macar tu sa stii adevarul. Sa faci prostitutie in cunostinta de cauza.