Florilegiului impresionant de superlative care au insotit in ultimele zile plecarea din lumea vremelnica a Papei Ioan Paul al II-lea i se poate adauga si constatarea, pe cat de prozaica, pe atat de tulburatoare: iata, in sfarsit, un om politic care din clipa disparitiei sale devine sfant. O asemenea metamorfoza spectaculoasa tine de miracol si-l contrazice pe poetul care credea ca “Minuni in lumea noastra/Nu vad a se mai face“. Este adevarat ca, potrivit procedurilor Vaticanului, pentru canonizare urmeaza sa se dovedeasca precum ca alesul pamantean a faptuit, in timpul vietii sale, cel putin doua minuni. O minune ar fi, asadar, insusi faptul ca Suveranul Pontif, sef de stat al Vaticanului si protagonist al catorva dintre mutatiile decisive ale lumii ultimelor decenii, a fost nu numai pastorul Bisericii Catolice mondiale, cu peste un miliard de credinciosi, dar si unul dintre adversarii cei mai neinfricati si mai redutabili ai comunismului. Iar faptele sale in lupta pentru rapunerea, fara un razboi nuclear atotdistrugator sau fara carnagiu inspaimantator, a comunismului sunt inca o minune savarsita de Ioan Paul al II-lea - cum remarca o compatrioata de-a sa poloneza.
Grandoarea acestei personalitati - mai mediatizata decat a oricui in ultimul sfert de veac - se insoteste cu o umilinta si o smerenie la fel de iesite din comun.
Asa se face ca la inmormantarea sa - cea mai grandioasa din cate au avut loc pe Pamant si care a eclipsat funeraliile unor Stalin si Churchill, Mao Tzedun si John Kennedy - au fost cat mai aproape de trupul neinsufletit mai multi sefi de stat si de guvern ca niciodata, dar si milioane de oameni simpli de pretutindeni. Pentru ca - observa cineva - Papa a fost simtit ca un adevarat preot de sat, al satului global de care vorbim azi, iar la moartea parohului unei comunitati se cuvine ca toata obstea sa ia parte si sa-si incline fruntea.
Papa Ioan Paul al II-lea a revigorat radacinile crestine ale Europei in momentul (re)constituirii sale ca entitate institutionala, dar si spirituala, ridicandu-se temerar si impotriva ateismului comunist din Est, si impotriva civilizatiei materialiste a societatii de piata si de consum din Vest.
A fost totusi acest mare disparut o fiinta perfecta, a savarsit el tot ce si-a dorit ori ar fi trebuit sa savarseasca? A fost un ostean neinfricat pentru respectarea drepturilor omului, dar nu le-a ingaduit dreptul de a se casatori prelatilor, nici femeilor dreptul de a imbraca haina preotiei. S-a pronuntat impotriva saraciei de masa si a mizeriei in lume, dar, prin conceptia sa asupra contraceptiei, explozia demografica in lume este mai greu de stapanit. A propovaduit ecumenismul, dar reconcilierea cu Ortodoxia si Protestantismul intarzie sa se produca, desi s-au facut deschideri istorice si pe acest taram. Asemenea neimpliniri sunt insa omenesti, si Papa Ioan Paul al II-lea a fost, inainte de toate, un om.