La sfarsitul saptamanii trecute, Tony Blair, primul-ministru britanic, si-a luat inima in dinti si a vizitat in doua zile capitale foarte exotice pentru un insular: Talin, capitala Estoniei, si Budapesta, capitala Ungariei. In cele doua zile, Blair s-a intalnit cu prim-ministri din tarile intrate in 2004: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ungaria, Cehia si Slovacia. Tema este simpla: aceste tari sunt invitate sa accepte o reducere cu 10% a fondurilor europene ce le-au fost promise in primii ani dupa aderare. Raspunsul est-europenilor a fost foarte sugestiv pentru aceasta parte a Europei: niet!

Ce s-a intamplat de fapt? Tony Blair, aflat la inceputul celui de-al treilea mandat in fruntea guvernului britanic, performanta laburista nemaiintalnita de decenii, a devenit nerabdator. Omul planificarilor strategice, care discuta saptamani de-a randul detaliile unei actiuni inainte de a deschide macar gura in public despre continutul ei, omul care isi surprindea adversarii nu prin lovituri de maestru, ci prin faptul ca fiecare miscare a acestora era dinainte planificata, acest om se pripeste.

Se apropie cu pasi repezi doua evenimente importante pentru anul politic 2005: Consiliul European din 17-18 decembrie, unde presedintia britanica a Uniunii Europene trebuie sa recunoasca faptul ca nu a reusit sa redacteze bugetul Uniunii pentru perioada 2009-2013, sarcina ei principala. Se apropie de asemenea intrunirea din Hong Kong privind negocierile Doha, sau negocierile Organizatiei Mondiale a Comertului referitoare la scaderea subventiilor americane pentru produsele agricole, in paralel cu scaderea subventiilor europene.

Problema este grava si i se cauta de multa vreme o solutie. SUA subventioneaza cu 112 dolari americani tona de grau, europenii platesc fermierilor care cultiva grau 141 dolari americani. Canadienii numai 24 de dolari, iar marii producatori din lumea in curs de dezvoltare, ca Rusia, Argentina, Mexic, nu dau mai nimic sau chiar nimic fermierilor lor. Daca stim ca tona de grau se vinde uneori la Chicago (acolo se face acum pretul mondial pentru multe produse agricole) cu 100 de dolari americani, observam cu usurinta ca americanii si europenii ofera o subventie mai mare decat pretul pietei! Fermierul european si american ar putea sa dea graul gratis ca tot ar castiga mai mult decat fermierul rus care trudeste pentru 100 de dolari tona, minus comisioanele de pe parcurs. Acest sistem de subventionare a produselor agricole este practicat de toate statele dezvoltate si are aceleasi efecte peste tot: produsele subventionate sunt scumpe, taxele vamale pentru a le proteja sunt foarte mari, producatorii din lumea larga nu pot intra pe pietele tarilor bogate din cauza acestor taxe vamale. Japonia plateste o subventie pe tona de orez care este egala cu opt tone de orez produs in Vietnam, China sau Coreea de Sud. Dar vietnamezii nu ar putea niciodata sa-si vanda orezul in Japonia, taxele vamale sunt prohibitive, iar cotele de import minuscule.

Calculul lui Tony Blair a fost simplu: americanii si europenii reduc subventiile pentru produsele agricole, reduc taxele vamale, modifica politicile lor agricole si lasa fortele pietei sa actioneze. Astfel, tarile in curs de dezvoltare au o sansa de a patrunde pe aceste piete bogate, isi vor majora exporturile, deci vor crea locuri de munca acasa, limitand saracia. Dar reducerea subventiilor pentru produsele agricole in Uniunea Europeana inseamna de fapt reducerea partii pe care o primeste Franta din bugetul Uniunii. Francezii dau un euro la bugetul Uniunii si primesc inapoi 0,5 euro numai pentru produsele agricole, plus alte programe comunitare. Ca sa nu deranjeze excesiv sensibilitatile britanice (sa ne reamintim ca de trei ori francezii i-au refuzat Marii Britanii intrarea in Piata Comuna, cum se numea pe atunci - si noi ne plangem ca am putea fi amanati cu un an!), Tony Blair este gata sa ofere o crestere a contributiei britanice (oricum mai mica decat ar fi trebuit, datorita negocierilor doamnei de fier, Margaret Thatcher, cu Francois Mitterand) si este gata sa ceara est-europenilor sa accepte o scadere a varsamintelor pentru dezvoltare.

Prost calculat, planul este sortit esecului. Peste cateva zile, Tony Blair va trebui sa se consoleze ca alte planuri, la fel de inovatoare si de corecte teoretic, i-au reusit mult mai bine.

Dar problemele raman.