Cind amintirile-n trecut

Incearca sa ma cheme,

Pe drumul vechi si cunoscut

Mai trec din vreme-n vreme.

Mihai Eminescu

Poate prea mult m-am lasat purtat spre tarmul indepartat si cetos al amintirilor. Dar amintirile se estompeaza incet, incet, ca un fum; fumul amintirilor. De aceea poate, din cind in cind, trebuie sa le rechemam. Am petrecut atitea cu Marin; dar din amintiri au ramas numai cioburi. Pe care cu greu incerc sa le imbin; caci de multe ori nu se potrivesc.

Cred ca putini l-au cunoscut, asa cum era el cu adevarat; si de aceea putini l-au inteles. De fapt se si lasa greu de citit. Avea o structura sufleteasca extrem de complexa. Avea multe trasaturi pozitive. Dar cum acestea trec in lumea noastra drept „slabiciuni“, fiecarei astfel de trasaturi ii opunea, premeditat, contrara ei. Era de o timiditate excesiva, pe care o masca insa printr-o duritate si asprime in comportament, prin replici bruste, taioase, brutale. Era de o credulitate de-a dreptul copilareasca. Peste care se suprapuneau trasaturi specifice taranului roman: suspiciune, neincredere, prudenta decizionala. De o pudoare deosebita, simtea nevoia de afectiune, de tandrete, lucruri pe care le-ar fi daruit si el altora, daca nu i-ar fi fost teama de ridicol sau de un refuz.

Credulitatii sale excesive i-a cazut victima in problema sectei transcedentale. Vina lui in aceasta problema a fost aproape nula; dar ea a fost umflata artificial de regimul lui Ceausescu pentru a sublinia marele pericol pe care il reprezenta aceasta secta care, iata, a atras si oameni de valoarea lui Sorescu. In realitate, exagerarea oficiala a acestui asa-zis scandal avea ca scop deturnarea atentiei publice de la alt scandal in care erau implicati activisti de partid de rang inalt. A fost nevoie de interventia la Ceausescu a lui Adrian Paunescu pentru a se domoli lucrurile; este unul din putinele lucruri pentru care am a-i multumi lui Adrian Paunescu si o fac. In schimb, „prietenii“ craioveni, cind au auzit de situatia lui Marin, s-au urcat in primul tren de Bucuresti ca sa cerseasca functiile pe care le avea Marin in Craiova.

Mult timp dupa aceea, cind treceam pe la Marin, in fata casei lui de pe Grigore Alexandrescu vedeam o masina neagra, aparent abandonata, dar care era in fond o unitate de supraveghere a securitatii.

„Prietenii“ acestia traiesc si azi, la fel de bine ca inainte; ba chiar si mai.

Prin 1973 am trecut pe la Marin; tocmai obtinusem viza pentru prima mea calatorie in Europa, fiind invitat la un congres international la Bruxelles. Marin tocmai se intorsese din Suedia, unde primise in dar un chit confectionat din cristal, in interiorul caruia se vedea Iona. Marin mi-a dat niste bani de buzunar pentru drum (pe atunci nu se putea obtine oficial valuta). (Un ajutor substantial mi l-a dat si Sandu Mironov; o lista cu romani fugiti, aflati prin diverse colturi ale Europei. De la care puteam sa iau bani, urmind sa-i inapoiez familiei din tara. Ceea ce am si facut si astfel am putut vedea Parisul, Florenta si Viena.) La congres am primit din partea unui matematician mexican invitatia sa tin doua cursuri la Politehnica din Mexico City. Dupa multe demersuri, am reusit sa plec. In Mexic, cu o scrisoare de la Marin, am fost primit de Otavio Paz, laureat al premiului Nobel pentru literatura. Am ramas mai mult de o ora la Paz. Care mi-a vorbit extrem de cald si de elogios despre Marin; spunindu-mi ca el a influentat decisiv tinara poezie sud-americana. Mi-a aratat apoi doua enciclopedii privind literatura secolului XX, in care erau mentionati doi romani: Panait Istrati si Marin Sorescu.

Discutam odata cu academicianul Solomon Marcus, care a calatorit foarte mult si care a putut constata aprecierea deosebita de care se bucura Marin in strainatate. D-sa explica acest lucru prin faptul ca Marin a gasit un limbaj accesibil si inteligibil dincolo de limba materna a cititorului.

Paradoxal, Marin a fost mult mai apreciat peste hotare si de catre personalitati remarcabile ale literaturii decit in tara. Lucru pe care Marin l-a resimtit din plin dupa revolutie. (De fapt, denigrarea marilor valori a constituit dintotdeauna un talent si o preocupare a romanilor. Care a trebuit sa urmeze drumul de la Hobita la atelierul lui Rodin, sau de la Slatina la institutul nemuritorilor Frantei).

La putin timp dupa revolutie, colectivul de redactie al revistei „Ramuri“ il recuza din functia de redactor-sef. Nu discut motivatia acestui gest, dar cred ca acuzatii de tipul celor invocate ar fi normal sa vina din partea unor persoane superioare celui acuzat. Uniunea Scriitorilor, prin vocea presedintelui de atunci, poet si dinsul, il consoleaza pe Marin, spunind ca asta e democratia. Si am vazut cum este aceasta democratie originala si o vedem si azi. Ca si alti intelectuali de vedere, izolati in lumea gindurilor, a ideilor, a viselor, si Marin s-a dovedit total nepregatit pentru noua situatie, incapabil sa ia o decizie ferma, oscilind intre diverse posibilitati. Spera ca va fi apreciat, in fine, la adevarata lui valoare. Dar curind isi da seama ca aceste sperante sint desarte. Participa, ca independent, la primele alegeri parlamentare, dar obtine un numar infim de voturi. Toate acestea, la care se adauga sicanele si atacurile unor colegi de breasla, mai ales din Craiova, vor constitui premisele bolii care pina la urma il va invinge. A fost numit peiorativ „voiajor-sef“ al literaturii romane. E adevarat ca Marin calatorea mult, dar era invitat; si primea aprobari sa plece deoarece contribuia la prestigiul tarii. Cei care l-au numit asa ce personalitati au apreciat? Si de cite ori si de cine au fost invitati? I s-a reprosat ca este tradus numai in 14 limbi straine. Evident, cei care au afirmat acest lucru nici in limba romana nu sint prea cunoscuti. Pe cind Marin si-a cistigat un loc meritat in istoria literaturii romane, criticii sai nu vor figura nici macar la „si altii“.

E drept ca si Marin s-a aratat debusolat, ezitant in comportament si reactii. Si iarasi, credulitatea sa excesiva il facea sa cada prada usor zvonurilor si sa dea crezare diverselor „scenarii“ (lucru la moda atunci ca si astazi). Astfel, in primul numar din „Ramuri“ de dupa revolutie am publicat un reportaj privind evenimentele din Craiova. Marin m-a rugat sa omit un nume citat acolo caci este informat ca va face parte din viitoarea conducere a statului. Cit de naiv putea fi sa creada ca, in haosul acela, se puteau sti asemenea lucruri? Altadata l-am tachinat spunindu-i sa se hotarasca intr-un fel, caci stind cu un picior intr-o parte si cu celalalt in alta parte va ramine cracanat. N-a mai vorbit cu mine vreo doua luni. Altadata i-am spus ca Iliescu pleaca in Brazilia si-l ia si pe Tudor Gheorghe. „Ei taci“, mi-a ripostat, si a si plecat la Bucuresti. A doua zi, la o intilnire televizata de la Cotroceni cu Iliescu, Marin a fost surprins facind un pas in fata, gest copios comentat ca o dorinta de a iesi in evidenta. In fapt, cum mi-a relatat si Marin, a fost impins din spate de multimea agitata de intrarea in sala a lui Iliescu. (Sa fim obiectivi totusi si sa mentionam ca, atunci cind boala lui Marin a inceput sa se manifeste puternic, Iliescu i-a oferit din partea presedintiei 100.000 de dolari pentru o operatie la Viena. Dar era prea tirziu).

Multi l-au criticat pe Marin, din diverse unghiuri si pozitii, de cele mai multe ori nemeritat. Dar si comportamentul lui Marin era uneori glacial, dur. Asta fiindca avea constiinta propriei sale valori. Si pentru oamenii de valoare, masura comportamentului sau a defectelor lor este alta decit cea pentru oamenii obisnuiti.

Una dintre ultimele aniversari ale zilei de nastere, Marin a sarbatorit-o la mine; impreuna cu niste amici din Bucuresti, printre care si ministrul culturii, un pictor, Marginean parca il chema. A dat atunci o declaratie care a fost transmisa pe postul national de radio si care constituie un fel de testament. Am inregistrarea acestei declaratii si o mai reascult din cind in cind.

Ultima oara a venit la mine intr-o vreme de toamna friguroasa. Purta nelipsita vesta de lina facuta de sora sa. In timpul mesei si-a notat pe un servet un descintec de alungat puricii, pe care i l-a relatat sotia. Apoi a luat o pastila pentru diabet; nu stiu ce medic cretin i-a spus ca are diabet si el se trata numai de aceasta maladie.

Apoi si-a pus palaria si paltonul si a plecat.

De tot.