Ne-am cunoscut in cel mai frumos oras din lume, orasul studentiei noastre, si in cel mai frumos anotimp: anotimpul tineretii. „O, primavara, tineretea anului / O, tinerete, primavara vietii“, spunea cindva Leopardi. Dar, din pacate, anul are o singura primavara.

Ne-am imprietenit si asa am ramas pina in acel final nefast; caci prieteniile legate in Iasiul acelor timpuri cu greu se dezleaga. Iasiul mai pastra aerul acela de oras al culturii. Mai traiau inca multe valori autentice. Si mai avea Iasiul cele mai frumoase apusuri tomnatice din lume. Pe Repedea, cind soarele scapata spre asfintit, lumina mingiia rugurile de mure, insinuind pe frunze o bogatie de culori tandre, blinde, pastelate. Asemenea apusuri frumoase numai la Florenta am intilnit. Dar aici dezmatul de culori se petrecea pe cer. Un cer nefiresc de albastru pe care se destrabalau nori roz-albi. Nori pe care Michelangelo i-a furat si i-a ascuns pe tavanul Capelei Sixtine. Am descris putin, foarte putin, atmosfera Iasiului de atunci. Fiindca in ea ne-am format si ne-a contaminat incurabil de frumos si armonie.

La inceput, Marin scria la Gazeta de Perete; apoi a condus un cerc de poezie la Casa Studentilor, adapostita in fosta casa Racovita. Ne intilneam adesea, deoarece eu conduceam un Cineclub, pe care l-am condus si dupa terminarea facultatii, ca tinar asistent la Facultatea de Matematica. Mergeam adesea (Marin mai putin) la nea Cioltan, un Creanga al acelor timpuri. Avid de literatura si bolnav de poezie, nea Cioltan primea cu bucurie oaspeti in casa lui, situata intr-o vaioaga, la 4 km de Iasi, pe drumul Galatei. Traia singur, nevasta-sa fiind fugita cu fratele sau. Ne asezam sub nuc, a carui umbra ocrotitoare venea parca din alt timp. Nea Cioltan fierbea niste barabule intr-un ceaun sustinut de reumatice pirostii; sau mincam nuci pe jumatate coapte, pe care le ademeneam cu un vin rosu, al dracului de acru. Nea Cioltan a fost arestat mai tirziu si condamnat la sapte ani de temnita, in cadrul asa-numitului proces de la Putna, unde, intr-o sedinta de cenaclu s-a recitat „Doina“ lui Eminescu.

Dupa terminarea facultatilor, drumurile noastre s-au despartit. Eu am ramas la Iasi, Marin a plecat la Bucuresti. Dupa ce Calinescu il remarca intr-o „Cronica a optimistului“, Marin se lanseaza pe adevaratul sau drum. Poemele lui au fost necesare pentru generatia mea; ca un antidot impotriva mediocritatii, a imposturii agresive, a unui climat politic dur, asfixiant si complet strain noua. Ne placea ironia fina drapata intr-o haina de lirism discret. Dar si intepaturile subtile, care-l fac pe Sorescu un critic, daca nu al regimului, macar al unor situatii existente. Ca atunci cind vorbeste de un concurs de sarituri in inaltime care se desfasoara intr-o sala cu tavan zdravan. Concurentii stiu ca nu vor putea depasi niciodata tavanul, dar continua sa sara. Si „Cel mai sprinten / Care are muschii cei mai oteliti, mai dresati / Si stapineste cel mai bine / Legile avintului / Ia si cele mai multe pocnituri in cap“. Caci, asa cum spune Marin in alta parte, la noi, oamenii care sint mai parosi sint intorsi si facuti presuri. Avem si noi vaga impresie ca „in alta p arte“ e „altfel“. „Un ou de strut, ouat de struta / Era purtat intr-o caruta / Si dat exemplu prin vecini / De cum se oua prin straini“. Numai ca puiul de strut a spart coaja si a iesit in lume. Iar lumea a exclamat: „Dobitocu’“. De ce nu se poate si la noi? Fiindca noi nu avem dafini. „Pentru ca nu avem dafini / Si nici nu vad vreo speranta cu clima aceasta / Totul e bine pe aici / Vedeti-va de treaba“. Nu vi se pare ca toate cele spuse de Sorescu de mult sint valabile si azi?

Ne-a bucurat reintilnirea noastra la Craiova. L-am insotit la intilniri cu cititorii; ii placea cum il prezentam. A venit de multe ori la mine la masa; ii placea cu deosebire ciulamaua de pui cu mamaliguta. Odata, cind a venit cu sotia, l-am entuziasmat cu o gusa de curcan umpluta. A fost singurul curcan oltenesc taiat ca lumea, pentru a pastra intacta nepretuita gusa.

In 1973, raspundeam de cultura la sindicat. Printre altele, am invitat citiva oameni de seama ai Olteniei: Amza Pellea, Sabin Balasa, Marin Sorescu. Pentru intilnirea cu Marin, nu ni s-a aprobat Sala Albastra, ci sala C005, un hangar imens situat la subsol. A fost un dialog animat cu cei din sala. O domnisoara ii spune ca il citeste pe sub mina; (pe vremea aceea cartile lui Sorescu aveau un tiraj mic si de aceea circulau poeme de ale sale dactilografiate.) „Si eu le scriu pe sub mina“, a ripostat Marin. Altcineva a intrebat de ce femeile nu s-au remarcat in mod deosebit in poezie. Raspuns: „Daca femeile n-au scris poezii frumoase, in schimb le-au inspirat pe cele mai frumoase“. Despre Craiova, Marin a spus ca e frumoasa pe dinauntru. La un moment dat zaresc in fundul salii un mic grup care intrase pe neobservate. Marin il remarca si il saluta. Era marele eminescolog Paul Miron, pe atunci profesor la Freiburg. Dupa ce s-a terminat intilnirea, cu sprijinul lui Barbu Bohoreanu, am organizat o masa la „Oltenia“, pe atunci a fratilor Baleanu. Discutiile la masa au fost animate, mai ales ca Paul Miron era insotit de noua lui secretara, al naibii de frumoasa. La un moment dat, l-am intrebat pe Miron despre moartea lui Labis; mai ales ca o discutie avuta cu Labis, chiar acasa la nea Cioltan, ma facea sa ma indoiesc de versiunea oficiala a mortii. Paul Miron m-a calcat atunci pe picior, in semn sa tac, aratind cu privirea persoana din capul mesei. O persoana necunoscuta pe care am acceptat-o, fiecare crezind ca este un invitat al celorlalti. Individul a iesit la un moment dat pentru citeva momente, prilej pentru Paul Miron sa ne spuna ca acum si-a dat seama ca individul a calatorit de la Bucuresti in acelasi vagon, si prin urmare este securist. Imediat, o lumina fulgera alaturi de noi, semn ca am fost fotografiati.

Intilnirea cu Sorescu a fost ultima actiune care mi-a fost autorizata. Faptul ca am avut o intilnire cu un strain si nu am informat a fost decisiv. Am fost cheamt „sus“, unde, culmea, mi-au reprosat auditiile muzicale pe care le organizam saptaminal. Propozitia incriminatoare a fost concludenta: „Ce legatura este intre Beethoven si politica partidului nostru?“.

Despre Marin de dupa 1989 vom vorbi data viitoare.