Pe vremea copilăriei multora din generaţia actuală de proaspeţi propăşiţi la putere, la mare modă erau cateva romane de capă şi spadă ale lui Dumas. Dintre toate titlurile la care gandul ni se opreşte imediat, se pare că perenitatea cea mai mare a înregistrat-o „După douăzeci de ani“. Fără a fi răutăcioşi, trebuie să remarcăm că lui Iliescu şi mai vechiului său tovarăş într-ale revoluţiei, Petre Roman, le mai lipseşte un „amănunt“ pentru a se putea încadra în tiparul romanesc (e vorba de carte, nu de revoluţionarul cu pulover pe gat) al celor „Trei muschetari“ ai lui Dumas.
Dar, cum din lipsuri şi nevoi se naşte revoluţia (e drept, asta a spus-o alt tovarăş, ceva mai de la Răsărit, Mao), nici tandemului Iliescu-Roman nu i-a trebuit 20 de ani ca să încerce o „revoluţie a revoluţiei“. Numai că ambilor corifei ai noii structuri de la stanga stangii le-a scăpat din vedere un „mic amănunt“: romanii au luat deja o mare ţeapă cu Emil Constantinescu şi a sa Convenţie Democratică, şi nu au chef de vreo reeditare a venirii la putere a celor „cinşpe mii de specialişti“ care au băgat Romania într-un tunel interminabil. Acum vor ceva mai palpabil, şi au avut la îndemană şi prilejul perfect - inundaţiile. Dar cum ajutoarele s-au cam împărţit, mai mult sau prea puţin corect, iar clasa politică a umplut pană la refuz camioanele, cutiile de conserve şi ecranele televizoarelor încremenite pe „Iartă-mă“ „din dragoste“ pentru „surprize-surprize“, momentul nu a mai fost propice ieşirii la rampă a unei noi cooperative politice de genul sovhozo-cripto-comunist. Aşa că „fraţii de balcon“ au aşteptat... Şi nu a trebuit să aştepte prea mult, pentru că scandalul schengeno-paşapoartelor le-a venit în ajutor. Şi ce ajutor... Rapid, Ion şi Petre au încălecat (în comun) pe marţoaga albastru-gălbui a noii alianţe, pentru a instaura în ţară ordinea, armonia, fericirea şi propăşirea (lor). Pentru ceilalţi, e ca într-un roman cavaleresc din secolele dinaintea lui Dumas, cand ţăranul era vinovat oricum, iar cavalerul cu scut, lance şi flamură avea permanent dreptate, chiar dacă nu era neprihănit şi cinstit la suflet.
Pentru a face totuşi diferenţa faţă de atmosfera unui roman cavaleresc de secol 19, trebuie să spunem că nici Iliescu şi nici Roman nu au vrut să dea cu adevărat o lovitură actualei coaliţii de la putere, ci mai mult să-şi încropească un partiduleţ, ceva, care să le aducă aminte, cand vor sta în faţa sobei şi vor depăna amintiri cominterniste, despre cat de frumos a fost la balcon, pe două’j’doi...