Revista "Dilema Veche" a publicat in penultimul ei numar o ancheta in care mai multi colaboratori au fost solicitati sa raspunda acestei intrebari: "Ce va place si ce nu va place la Romania?" Ancheta si-a propus, ni se explica, un experiment: cum e sa vorbesti de bine si, totodata, sa critici tara in care traiesti; sa spui ce-ti place, dar si ce nu-ti place la ea; sa-i faci si declaratii de dragoste, dar "sa-i bati si obrazul".
Am fost solicitat si eu sa raspund. Si m-am trezit intr-o situatie usor stranie. Eram convins ca unele lucruri le stiu bine. De pilda, ca nu-mi place patriotismul "latrator". Nici nu cred in el. Sentimentele esentiale nu se cer zbierate. Doar maimutele azvarla miezul bananei si agita cojile. Pe urma, nu mi-a trecut niciodata prin minte ca, marturisind o credinta, si anume aceea ca un om normal are, dupa parerea mea, o singura "patrie" (restul sunt "tari"), imi vorbesc "de bine" tara. Spun doar ce simt. Atat. Caci nu orice se judeca pe cantar. Cum ar suna, oare, sa pretinzi ca-l "vorbesti de bine" pe Dumnezeu? Nici ideea ca as avea dreptul sa-i "bat obrazul" tarii in care traiesc, fiindca nu e asa cum as vrea eu, nu m-a ispitit vreodata. Din doua motive. Unul ar fi ca si tristetea poate fi uneori ridicola. Altul, ca relatia cu tara in care te-ai nascut si de care esti legat, inclusiv prin esecuri, nu e facultativa. Tot ce am putut sustine a fost ca nu-mi e greu sa ma consider patriot, cu conditia sa nu deschid televizorul si sa nu ies pe strada. Fiindca nu ma dau in vant nici dupa mitocanie, nici dupa cinematografia americana.
Iata-ma, asadar, intr-o incurcatura neasteptata. Nu puteam spune ceva simplu si transant despre un sentiment cu care traiesc de cand am devenit constient ca sunt roman si ca tara mea se numeste Romania. Drept care m-am refugiat intr-un sir de intrebari. "De care Romanie e vorba? De Romania isterizata acum de placerea barfelor cu dosare? De Romania care discuta la TVR listele cu 'mari romani'? De Romania juna care n-are timp sa vada cum se clatina frunzele in copaci sau se umple de mister seara, deoarece e ocupata sa vorbeasca la telefonul mobil si cand urca in tramvai, si cand coboara din tramvai, si cand traverseaza strada? De Romania care a descoperit in lehamite o noua forma de a indura, linistita, istoria? De Romania care uraste batranii? De Romania trenurilor sordide? De Romania innebunita acum de manele? De Romania care a ajuns, in saisprezece ani, la niste dezamagiri in care si democratia, si libertatea arata urat? De Romania capabila - se pare - sa puna un gratar cu mititei pe orice golgota? De Romania in care nici dramele nu sunt luate in serios? De Romania care si in iad, probabil, s-ar uita cu antipatie la pesimisti?"
Daca aceasta e Romania - am raspuns - nu ezit sa declar: nu-mi place!
Dar m-am grabit sa adaug ca exista o "Romanie personala" in care imi e de ajuns sa stiu ca am avut si eu o mama si un tata.
Ce am uitat sa precizez e ca aceasta "Romanie personala" e, de fapt, un esec. Cu saisprezece ani in urma, am trait si eu cu pasiune febra solidaritatii nationale generata de caderea comunismului. Atunci, am crezut ca toate iluziile erau posibile. Ulterior, am mizat pe ceea ce am putut: pe taranisti, pe Constantinescu, iar in 2004, vai, pe Basescu. Toate mizele mele s-au dovedit a fi fost gresite. Dezamagirile de care am avut parte in postcomunism (si de care nu sunt vinovati doar politicienii - caci ei nu s-au votat singuri!) i-au obligat, probabil, si pe altii sa puna in locul vechii solidaritati o singuratate egoista. E ceea ce pe mine m-a dus la ceea ce numesc "Romania personala": un refugiu ca sa-mi pot iubi tara, desi multe din cele ce se intampla in ea nu-mi plac.