Constitutional, incepand cu 1990, dupa adoptarea Legii nr. 10 din 31, luna lui Cuptor a anului respectiv, si prin abrogarea HCM-ului nr. 908/18 august 1948, cel ce declarase ziua de 23 august zi nationala, oricarui roman ar trebui sa-i tresalte inima mai vartos in pieptu-i de arama, in prima zi a lui decembrie, devenita Ziua Nationala a Romaniei. Traditia, nu neaparat aceea de pana in 1990, cere, nu numai la noi, ca un asemenea eveniment sa fie insotit - alaturi de activitatile si evocarile oficiale solemne, reci si, deseori, de un festivism searbad - de o larga bucurie, accesibila oricui, intru trairea cat mai intensa a semnificatiei momentului. Pentru ca, inainte de toate, 1 Decembrie a fost si este apreciata a fi cea mai inaltatoare zi a neamului romanesc, la a carei incrustare in cartea de aur a istoriei sale si-au adus obolul lor de sange si suferinte milioane de inaintasi. Pentru noi prima conflagratie mondiala a ramas in memoria timpului drept Razboiul de Reintregire a Neamului, intrucat corolarul lui a fost Romania Mare, patria tuturor romanilor, faurita nu doar cu focul armelor ci si cu iscusinta mintii celor mai luminoase figuri ale istoriei noastre zbuciumate. Spre luarea aminte a contemporanilor nostri demnitari, Nicolae Iorga, una dintre aceste frunti stralucitoare, cel pe care, pe buna dreptate, Nichifor Crainic l-a considerat „autorul moral al victoriei nationale si al hotarelor rezultate din ea“, spunea cu convingerea savantului: „...Unirea cu tara n-a venit in adevar din sfatuirea interesata a unui numar restrans de conducatori, de fruntasi, de sefi, de oameni cu cadere, carturari si doctori care in cumpana de dreptate sa fi pus toate avantajele pe care pentru ei si pentru partidul lor le-ar putea oferi unirea. Nu, nicaieri nu s-a facut diplomatie in jurul ideii romanesti. Aceasta idee s-a impus ca un imperativ categoric. Multimile, milioanele au aclamat-o.“ Asa cum, indeobste, s-au derulat si evenimentele finale, atat in Sfatul Tarii, la 27 martie 1918, unde s-a hotarit unirea teritoriilor cuprinse intre Prut si Nistru cu Romania, cat si la Congresul National al romanilor din Bucovina din 15/28 noiembrie 1918, care, de asemenea, a proclamat unirea cu Romania, dar mai ales in cadrul Adunarii Nationale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, atunci cand s-a decretat in aclamatiile a peste 100.000 de reprezentanti din toate regiunile Ardealului „...unirea tuturor romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania“. Oricat de greu ne-ar fi, prin distantarea in timp si din pricina oboselii psihice acumulate in ultimii ani, sa ne transpunem in situatia acelor vrednici intregitori de hotare, ar fi reconfortant de a avea puterea sa retraim totusi o particica din sentimentele inaltatoare care i-au animat pe cei ce, bunaoara, si-au pus semnatura pe Actul unirii Basarabiei - Ion Inculet, presedintele Sfatului Tarii, Pan Halippa, vicepresedinte, si Ion Buzdugan, secretar, sub acel text vibrand de fiorii romanismului si ai iubirii de mosie: „In numele poporului Basarabiei, Sfatul Tarii declara Republica Democratica Moldoveneasca (Basarabia) in hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunare, Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, in puterea dreptului istoric si dreptului de neam pe baza principiului ca noroadele singure sa-si hotarasca soarta lor, de azi inainte si pentru totdeauna, se UNESTE CU MAMA SA ROMÂNIA. TRAIASCA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA. DE-A PURURI SI TOTDEAUNA!“ Din nenorocire, s-au pravalit peste tara, dupa numai doua decenii, norii negri ai Diktatului de la Viena si, apoi, fulgerele otravite ale ultimatului sovietic care au sfasiat iarasi fruntariile stramosesti. Pentru ca, in scurta vreme, al doilea razboi mondial, dupa un tribut de sange greu de evaluat, sa naruie definitiv intreaga zidire. S-a refacut doar o parte a trupului sfartecat miseleste - Ardealul, pe cand Basarabia si Bucovina suporta si astazi blestemul raptului nedrept, transfigurate in „doua lacrimi pe obrazul Europei“. Harta tarii continua astfel sa fie slutita , cu acordul si la ordinul acelorasi dusmani seculari, de la Rasarit si Apus, milioane de romani fiind despartiti de fratii lor de glie si de sange. Cu atat mai aprig ne intristam inimile, astazi, cu cit, de la o vreme, monstrii diformi ai iredentismului, ameninta cu coltii lor veninosi o noua sfisiere, prin enclavizarea unui tinut pe care si-l doresc, mai modern dar tot atat de viclean, autonom teritorial pe criterii etnice. Fara false sentimente ori reactii emotionale conjuncturale, fara vorbe prea mari ori mestesugit alese, in ciuda durerilor atator conationali plecati in pribegie dupa o paine amara, 1 Decembrie ar fi trebuit de-atunci din 1990 sa fie si un prilej de redesteptare a patriotismului actualelor generatii, simtamant onest si distins, pe nedrept si primejdios cazut in desuetitudine. Este omeneste si demn, ca macar o data pe an, cu veneratie si piosenie, sa lasam stramosii sa defileze prin fata ochilor sufletului, sa sangeram simbolic impreuna cu martirii neamului, sa triumfam cu toti biruitorii din strafundurile veacurilor, sa vibram in fibrele fiintei noastre launtrice la vorbele lor inflacarate. Ca totdeauna, scoala ar putea sa puna la cale astfel de trairi, periodic, cu mai multa staruinta si gratitudine. Reveniti din transeele protestelor, ori de pe campurile cotidiene de lupta, dascalilor le-ar reveni aceasta misiune de onoare. Cu nostalgie si vesnica recunostinta, evoc, in acest context devenit ad-hoc impregnat de sensibilitati, imaginea eruditului meu magistru de romana din elementara si apoi de latina din liceu - mereu regretatul profesor Constantin Ciocan. Copilul din mine, intocmai celui de-acum cinci decenii, pastreaza si astazi dogoarea focului din ochii sai curati inundati de lacrimi atunci cand recita, de pilda, „Penes Curcanul“ al lui Alecsandri. Asa se „preda“ in anii cincizeci, inca tulburi, ai secolului trecut, la doar un deceniu dupa razboi, patriotismul in adevarata scoala „Stefan Protopopescu“ din Slatina. Nimic artificial, nimic fortat, nimic impus, nimic teatral. Totul trait intr-o ardere interioara unica si molipsitoare pana la contopire cu cel din preajma, indiferent de pregatire si varsta. Totul puternic si pur romaneste. Altfel as fi uitat de mult acele lectii de viata. Indiferent de opiniile si reactiile unor epigoni, in general politicieni de duzina, 1 Decembrie trebuie sa ramana intaia si eterna noastra sarbatoare nationala. Cu o conditie. La aceasta mare bucurie sa participe Sarbatoritul si nu numai imputernicitul cu procura provizorie de la falsii notari ai continentului. In locul Romaniei mici de astazi, este asteptata Romania Mare, aceea pe care au faurit-o ctitorii ei de vaza, „asa cum ne-au lasat-o Dacii si Romanii“, de la Nistru pan’la Tisa. Cine stie, cu ajutorul lui Dumnezeu, la centenar poate vom celebra dubla nunta de aur a reintregirii definitive si vesnice a neamului romanesc. Ziua aceea va sosi, cu certitudine. La multi ani, romani de pretutindeni, la multi ani, Romania, de-a pururi si totdeauna!