Desi pare de domeniul absurdului, faptul ca un nume urias, de origine romana, al teatrului mondial, studiat inca din timpul vietii in toate facultatile din lume, este exilat sa monteze in provincie, nici macar nu mai poate sa te mire, atata timp cat, in buna traditie a romanului, stim sa ne ignoram valorile cu o perseverenta si opacitate demne de o cauza mai buna, daca nu ar fi atat de autodistructive pentru esenta noastra spirituala. Astfel se face ca un creator precum Andrei Serban, care a renuntat la onorarii exorbitante pe scenele lumii doar pentru a putea monta in propria tara, a fost exilat deliberat in provincie, la Cluj si Sibiu, caci teatrele din Bucuresti, teoretic capitala teatrala a tarii, se multumesc in marea lor majoritate cu spectacole statice, fade, total lipsite de o provocare de substanta, nu formala (zona unde mai poti pacali cu putin postmodernism si o bruma de audio-vizual si gata, te-ai facut ca ai (post)-revolutionat teatrul).
Artistul marturisea cu o sincera durere, dar in acelasi timp cu o intelegere resemnata, in cadrul unei conferinte de presa sustinute la Festivalul International de Teatru de la Sibiu din 2007, ca il mahneste receptarea 'cu inimi de gheata' a spectacolului sau 'Purificare' la Bucuresti, spectacol care la Sibiu a fost urmarit de aproape o mie de persoane, majoritar tinere, dintre care multi straini veniti special pentru Serban, in Sala Sporturilor din Sibiu, intr-o 'sauna' (la propriu si la figurat) a emotiei nascute din ferocitatea extrema a relatiilor umane de pe scena. "Nu e sacrificiu, e o bucurie sa lucrez in tara in care m-am nascut. Prefer doar sa lucrez si sa tac", declara regizorul in cadrul aceleiasi conferinte, parca imun la 'embargoul' tacit, dar niciodata declarat explicit (aparentele obliga) cu care se confrunta in Bucuresti, referindu-se, voalat, la actualul director al Nationalului, Ion Caramitru, dar si la 'clicile foarte mici de jurnalisti, regizori, actori' care obstructioneaza teatrul din Capitala, ducand la 'castrarea a tot ce e viata', la pierderea 'incandescentei, a celebrarii spectacolului'.
In acest context, cum poti sa nu te gandesti la spusele parca profetice ale lui Noica, din volumul 'Sentimentul romanesc al fiintei"? In fapt, intelesul deosebit al fiintei, la noi, este poate lucrarea intelesurilor deosebite ale lui "intru", care a venit sa exprime fiinta dinauntru parca, sugerand ca a fi inseamna "a fi intru ceva", adica a fi in si nu pe deplin in ceva, a se odihni dar a si nazui, a se inchide dar si a se deschide. Fiinta a fost astfel scoasa din incremenire si s-a clatinat. Dar daca nu s-ar fi clatinat, ar fi cu adevarat? Ce fel de fiinta este aceea in care nu e loc pentru nici o vibratie si nici o devenire?" Poate ca intrebarea e raspunsul, ca sa-l citam din nou pe Serban, a carui profesiune de credinta enuntata la Sibiu ('Teatrul e ca viata, indefinibil, nu are stil. E un paradox, un mister continuu. Nu poti sa-l inchizi in nimic') pare sa nu conteze mai deloc pentru contemporanii, si din nefericire, conationalii sai.