Neamul nu ne-a dus lipsă niciodată de ctitori. Chezăşie stau după sute de ani edificiile încărcate de ambiţiile lor grandomane, modeste ori întamplătoare. Nici acum, cand păcatele ctitorilor de odinioară încep să ne ajungă din urmă, nu am scăpat definitiv de revoluţii creative. In principiu nu ar putea fi nimic rău în asta. E bine să apară edificii despre care urmaşii actualilor făuritori de vise să poată spune că ţin sub temeli sufletele bunilor lor. Problema cea mai serioasă este aceea că obiectivele, edificiile, ctitoriile nu au să apară niciodată. Nu de puţine ori autorităţile din Galaţi au pus la cale o măreaţă unire cu Brăila, crearea de megalopolisuri pe întinsuri inundabile, autostrăzi ori poduri peste Dunăre. Nici unul dintre aceste proiecte nu a reuşit însă să răzbată dincolo de paginile ziarelor de partid. Orice plătitor de taxe normal la cap se întreaba în această situaţie de ce este nevoie de minciuni, şi nu orice fel de minciuni, ci unele fără picioare şi cat se poate de gogonate. Răspunsul se desfăşoară însă în realitatea imediată: e nevoie de capital politic cucerit prin promisiune pentru ca ei, ctitorii de azi, să poată trona fără prea multe dureri de cap şi fără să facă vreo jertfă. Podul peste Dunăre e unul dintre aceste proiecte scuipate de către carmacii oraşului anul trecut, cand se împărţea după regula electorală caşcavalul împuţit aladministraţiei. Vede cineva vreun pod peste Dunăre? Vede cineva vreun ciuline clintit din locul lui acolo unde podul ar trebui să îşi aşeze picioarele? Nici nu va vedea prea curand! In schimb vom avea parte de promisinui a căror mărime e direct proporţională cu scarba pe care o provoacă.