Lupta sindicala are ca scop apararea intereselor angajatilor in fata patronatului. Indiferent ca este vorba de un privat sau de stat, angajatorul sta fata in fata cu sindicalistii si negociaza. La bugetari lucrurile au alte dimensiuni. Dar, una peste alta, statul se regaseste in toate ecuatiile, fie in calitate de angajator, fie pentru a reglementa salariul minim. An de an se discuta si se bat in cuie tot felul de programe de protectie sociala. Dar, numai in ultimul an de mandat, Guvernul, indiferent de culoarea lui politica, a raspuns mai substansial in fata cererilor sindicale. E adevarat ca odata cu apropierea alegerilor sindicalistii devin mai vocali si mai efervescenti. Astfel, Executivul raspunde mult mai usor unor revendicari de ordin salarial cand are deasupra capului sabia alegerilor care bat la usa. Tot scrutinul este si argumentul folosit de sindicate pentru a pune presiune pe clasa politica sa gaseasca solutii si surse de finantare pentru a acoperi cresterile veniturilor realizate din munca.
Este un joc pe care actorii il trec sub tacere, dar in care se angajeaza pana la epuizare. Nu sunt de neglijat voturile catorva milioane de sindicalisti. Batalia electorala se da, in prima faza, la masa negocierilor cu sindicatele. In functie de abilitatea fiecarei parti de a-si apara interesele, adica castigul, fie el capital electoral in cazul partidului aflat la guvernare, fie el iluzia unei sume adaugate la salariu, unii vor zambi si vor pleca acasa cu sentimentul ca "i-au facut" pe ceilalti.
Realitatea este ca, de fapt, ne pacalim unii pe altii! In locul invartitului in jurul cozii este de preferat ca sindicalistii sa puna presiune pe guvernanti din prima zi de mandat, iar cei alesi sa administreze tara ar fi bine sa aseze pe principii sanatoase economia, pentru ca si veniturile sa permita salarii decente. Dar, nu ai cu cine, ma. Niste tarani....