In Partidul National Liberal e mare framantare. PNL e la putere, are prim-ministru si aproape jumatate din ministri, zeci de secretari de stat si mii de consilieri. Dar ceva le macina liberalilor increderea in ei insisi. Sa fie oare rezultatele sondajelor care arata ca romanii nu apreciaza deloc modul de conducere a puterii executive practicat de Calin Popescu Tariceanu? Sa fie vreun scenariu obscur care pune Palatul Cotroceni in competitie cu Palatul Victoria?
Nimic din toate acestea. Pur si simplu, din nou, problemele personale devin mai importante decat problemele colective.
Totul porneste de la lupta presedintelui Basescu cu propriile sale decizii.
Cu o istorie politica fabuloasa - sa castigi in acelasi an atat Primaria Capitalei, cat si presedintia nu e la indemana oricui - Traian Basescu a fost obligat sa alcatuiasca o noua coalitie si sa-l desemneze pe Calin Popescu Tariceanu ca premier, desi nici una din aceste actiuni nu i-a placut deloc. Sa faci coalitie cu PUR, partidul unui fost general de Securitate (sau numai informator, nici acum nu e clar), nu parea prea moral, in conditiile in care intreaga campanie pentru alegerile prezidentiale s-a bazat pe ideea luptei cu "sistemul ticalosit". Dar altfel nu se putea forma guvernul. Sa-l aduci in fruntea guvernului pe un om stilat, dar cunoscut in mediile politice ca fiind excesiv de legat de Dinu Patriciu si de manipulatorii pietei de capital, iarasi nu era prea onorabil. Dar asa scria in acordul Aliantei. Daca democratii castiga presedintia, atunci liberalii iau postul de prim-ministru si invers.
Brusc, in ianuarie 2005, Traian Basescu s-a trezit ca si-a inceput mandatul cu doua decizii care ii submineaza propria pozitie politica: a adus "cercurile de interese" in guvern si a cautionat un mic partid alcatuit din ofiteri mai vechi si mai noi.
A venit insa criza ostaticilor din Irak. Traian Basescu - mare maestru al situatiilor de criza, pe care le rezolva alexandrinic taind nodul si nu desfacandu-l, respectiv jucand dupa propriile reguli - a rezolvat problema si a facut ca ziaristii romani sa se intoarca acasa. In paralel, a lovit si pe social-democrati, cand s-a demonstrat ca Omar Hayssam avea legaturi nu prea ortodoxe cu unii din conducerea PSD.
Inviorat de succesul operatiunii din Irak, in iulie 2005, Traian Basescu vorbeste cu Calin Popescu Tariceanu si stabilesc amandoi ca vor organiza alegeri anticipate in septembrie sau octombrie 2005. Tariceanu este de acord si pleaca trei zile in Grecia. Calculul era foarte simplu: Alianta urma sa obtina in jur de 45%, PSD cele 30 % care ii mai ramasesera dupa plecarea PUR, UDMR si PRM cu procentele lor cunoscute, iar PUR - transformat in Partidul Conservator - nu ar mai fi intrat in parlament. Alianta urma sa prezinte liste comune, ceea ce le permitea ambilor presedinti sa mai curete din ele. Functia de prim-ministru urma sa fie detinuta tot de liberali, asa cum era scris in piatra acordului dintre democrati si liberali. Pe la sfarsitul lunii octombrie 2005, Romania urma sa aiba alt guvern. Inca mai concentrat si mai performant politic decat amestecatura actuala. Nimic nu ar fi impiedicat acest plan sa fie dus la indeplinire: Comisia Europeana era destul de multumita de ministrul justitiei, Fondul Monetar pricepuse deja ca misiunea lui in Romania se terminase, publicul era multumit de felul cum incepuse guvernarea, iar social-democratii erau prea implicati in razboaiele interne ca sa fie capabili de mobilizarea care ii face indeobste atat de periculosi in campanii.
Dar cineva din jurul presedintelui Basescu face o greseala. In ziua in care acordul de mai sus era stabilit printr-o convorbire telefonica, cineva din Palatul Cotroceni se da destept si lasa sa curga catre presa doua informatii: ca nu Calin Tariceanu va fi noul prim-ministru liberal, ci Theodor Stolojan, si ca obiectivul mandatului Stolojan va fi de a duce cele doua partide catre fuziune.
Zvonurile ajung la urechea lui Tariceanu, care se rasuceste: nici o sansa pentru alegeri anticipate. Conform Constitutiei Romaniei, numai primul-ministru poate decide sa-si dea demisia si sa deschida calea alegerilor anticipate. Tariceanu se razgandeste, devine tinta pentru Basescu - care il face praf, Tariceanu are cel mai scazut procent de apreciere publica din toti prim-ministrii de dupa 1996, mai scazut decat al lui Victor Ciorbea in ultimele luni ale mandatului sau - dar nu se da plecat.
Asa ca unii liberali incearca lupta din interior: invita partidul la unitate, adica deschid frontul intern.
Singurul care va pierde din aceasta lupta va fi Partidul National Liberal. Si contribuabilul roman, care plateste sa asiste la lupta dintre Basescu si propriile sale decizii imorale.