A aduce vorba de Eminescu, fie si de ziua sa de nastere, 15 ianuarie, incepe sa devina, pentru unii, un fapt anacronic, demodat, desuet, iar pentru altii ceva oarecum stanjenitor. Arghezi spunea ca a vorbi despre Poet e ca si cum ai striga in pustiu. Astazi, mai la moda ar fi sa se considere, eventual, ca ar fi "politic incorect".
De ce-ar fi Eminescu-poetul un simbol - iarasi, doar pentru unii -, un autor neinteresant, depasit, teroare a elevilor pusi sa-l invete pe de rost ori sa-l interpreteze? Sau de ce-ar fi Eminescu-ganditorul un retrograd, un xenofob, un antisemit, un precursor al nazistilor si legionarilor sau macar un diletant in multe domenii asupra carora "a facut imprudenta" sa se pronunte?
Poate fiindca, zeci de ani, s-a ordonat si intretinut oficial un cult desantat si pervers al personalitatii sale, care a ajuns sa fie asimilat cu "Cantarea Romaniei" (a lui Ceausescu, nu a lui Alecu Russo). Iar aceasta satietate, convertita in lehamite, i-a facut pe "niste cronicari" postdecembristi sa se napusteasca, fiecare cu ce-a putut si l-a dus capul, si asupra scriitorului, si asupra omului Eminescu, pentru a-l face tandari.
Nimeni nu si-ar dori, desigur, ca de fiecare 15 ianuarie si 15 iunie sa se faca mari buluceli nationale la mormantul - mereu cu flori proaspete - de la Bellu, asa cum se intampla, in fiecare an, chiar in aceste zile de ianuarie, la Mecca. Dar faptul ca Geo Bogza (cu toate pacatele sale) facea, an de an, un pelerinaj la statuia din fata Ateneului Roman, iar apoi la locul de veci de la Bellu, obicei continuat astazi de Liga Culturala pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni, nu e un gest blamabil sau de luat in deradere.
La Eminescu, romanii se vor raporta mereu, intr-un fel sau al-tul, chiar daca - sa zicem - va veni o vreme cand lumea nu va mai avea nevoie de poezie. Prin simplul fapt ca limba literara romana este creatia sa si, atata vreme cat se va vorbi, Eminescu va fi, clipa de clipa, alaturi de poporul sau. Asta, luand in seama parametrii minimi (dar fundamentali).
Altfel, iata ca, in fiecare an, la peste un secol si jumatate de la nastere, Eminescu si opera sa produc revelatii. Celebrarea nasterii sale anul trecut a fost marcata si de inceperea procesului de editare a facsimilelor, conform povetei lui Nicolae Iorga, ca nici un rand din Eminescu sa nu se piarda, si pledoariilor patetice ale lui Constantin Noica pentru salvgardarea, prin tiparire, a tot ce a ramas din scrisul eminescian. Prezente - sa le spunem asa - ale lui Eminescu in ultimele 365 de zile sunt de tot felul. Doua exemple: cartea "Testamentul politic al lui Mihai Eminescu" a lui Radu Mihai Crisan, straniu, dar explicabil ocultata, si "intalnirea neconventionala", cum au numit-o initiatorii sai, sub genericul "Eminescu interzis minorilor", despre zonele de "infern", licentioase, ale creatiei poetului. Oricum, nu-i asa, tot de Eminescu e vorba.
Iar celor care s-au saturat de el, le reamintim indemnul personajului calinescian: "Sa dam, ceara ma-sii, un Eminescu!" N-ar fi cu suparare.