Invitatia din titlu vi s-ar putea parea patriotarda, ca o invitatie gratioasa si atat de dorita la o defilare de 23 August. De fapt, ma gandeam absolut sincer sa va invit la o calatorie, evident imaginara, la padurea de lilieci de langa Baia de Arama. Pe care am vizitat-o si eu mai demult (cand mai aveam inca masina), cu ocazia unei inspectii de grad intr-o comuna din zona. Am urcat o panta abrupta, pe un drum evident prost, pana am ajuns in acel colt de rai romanesc.
Nu e singurul lucru care te incanta din zona. Mai exista un arc natural de piatra, pe sub care trece soseaua. Si un mic lac, care, din cand in cand, dispare, nu se stie unde. Poate, daca n-ar avea orizontul limitat de o sala de sport stupida, cumparata cu un Mercedes, Blaga ne-ar explica de dincolo ca orice apa se intoarce la izvoare, orice izvor se intoarce intr-un nor, si orice nor se intoarce intr-o lacrima. Apoi lacul se intoarce, mai curat, mai pur, intrebandu-se cu mirare ce cauta intr-o lume in care astfel de calitati nu au cautare.
Dar, la acea vreme, cea mai mare minune a naturii din zona era profesorul pe care l-am inspectat. Rar mi-a fost dat sa constat o atat de profunda debilitate intelectuala si profesionala. Existau insa circumstante atenuante; omul fusese activist, facuse liceul la seral, facultatea la ff, era membru PSD si primar. A obtinut in anul urmator repetarea inspectiei. Colegul care m-a inlocuit ca presedinte al comisiei a programat inspectia in preajma Craciunului, pentru a-mi oferi prilejul ca urarea "Sarbatori fericite si belsug in casa" sa fie fundamentata. De fapt, merita sa-i acorde gradul I, care e ultimul grad in invatamant; fiindca, intr-adevar, profesorul inspectat era in ultimul grad. Dar dreptatea triumfa totdeauna; acel profesor este, sau a fost, senator. Cel putin asa mi s-a spus; si n-am nici un motiv sa ma indoiesc.
De acel colt binecuvantat de tara ma leaga si alte amintiri, anterioare inspectiei pomenite. Un prieten, care intre timp a obosit si a plecat sa se odihneasca, m-a dus intr-o noapte cu luna plina la lacul Galcescu, ca sa vad cum ursoaicele ieseau din padure si, apucandu-si puiul cu dintii, il cufundau in apa lacului ca sa-l spele. Un alt prieten, si el plecat putin, m-a dus intr-o carciuma din Tismana, unde mai canta un tigan lautar, poate ultimul urmas de geniu al lui Barbu Lautaru. Cand l-am vazut pe tigan mi-am amintit imediat de tabloul lui Luchian, "Mos Nicolae Cobzaru". Dupa ce l-am anesteziat suficient ca sa poata trece granita dintre viata si vis, batranul a pus paharul deoparte, a luat vioara veche, neagra si crapata, si-a lipit obrazul de umerii ei, devenind o singura fiinta. Parca era Nicolae Lae Chiorul a lui Goga, care, atunci cand canta, lui Dumnezeu ii scapau doua lacrimi de argint, "care se ascundeau intr-un nor de margarit". Lautarul din Tismana a inceput sa cante; noi am deschis magnetofonul. In sunetele rotunde ale strunelor se ascundea un fel de scartait discret. Era de fapt un fel de planset, prea nobil si prea curat ca sa se manifeste violent; care venea de departe, de dincolo de lume, de dincolo de timp. Un planset, poate al unui neam, al unei natii, sau al tuturor celor care au iubit fara raspuns. "Marie, Marie / Ia sa-mi spui tu mie - Care floare-nfloare / Noaptea pe racoare / Floarea crinului / Si cu-a dorului / Asta floare-nfloare? Noaptea pe racoare". Noaptea s-a facut mai inalta; de sus, o stea mare ne privea cu invidie.
Mai am si acum banda aceea; o ascult ori de cate ori sunt necajit tare. Ca de pilda cand se afiseaza intretinerea, sau cand urmaresc la TV o sedinta a parlamentului.
Intentionam sa termin aici articolul si chiar l-am trimis pe internet redactiei. Dar cei de dincolo au si ei timoftii lor si l-au interceptat. Si atunci Dumnezeu L-a chemat pe Sfantul Petru. "Petre, vreau si eu sa vad locurile acelea. Care e drumul cel mai scurt?"
"Doamne, mergem pe norul de margarit din dreapta, si coboram pe Coloana Infinitului". Au ajuns in padurea de lilieci de la Ponoarele intr-o zi de week-end, pe la pranz. Multimea de sticle goale risipite peste tot demonstra ca multi erau deja in paradis. Duhoarea gunoaielor aruncate peste tot concura parfumul suav al liliacului inflorit. "Ne pare rau, Doamne, c-am inflorit degeaba", spuse un liliac batran. "Toti liliecii la voi sunt asa napastuiti?" "Doamne, am auzit de unii care ar fi mai multumiti; cei din cimitirul din Bulzesti". In jur, un zgomot infiorator; casetofoane, CD-uri emiteau decibeli ucigasi. "Petre, dar unde sunt privighetorile?" "Acestea sunt privighetorile moderne; cele autentice s-au exportat. In America, tara fara privighetori. Ceea ce e un blestem poetic, asa cum ne spune Lenau". "Petre, sa mergem la lacul acela". Acolo insa padurea era aproape defrisata. Ursii disparusera, in urma numeroaselor vanatori oficiale. "Sa mergem la carciuma aia, Petre. O mai fi?" "In Romania, carciumile infrunta vesnicia. Acum insa cea mai celebra carciuma e una de pe langa Cotroceni". La carciuma din Tismana nu mai existau lautari. Doar un televizor, unde se transmiteau manele. Interpretul reda cu maiestrie durerile pe care ti le poate produce o criza acuta de hemoroizi. Niste fatuce din jurul lui dansau cu daruire din buric. "De unde vin fatucele astea, Petre?" "Vin miscand din sold alene / Cu privirile viclene / Si cu sanii arsi de vant / De la sudul tainic unde / Soarele adanc patrunde / Bronzul formelor rotunde / Stanjenite de vesmant". "Pai, nu prea sunt stanjenite. Dar de ce dau din buric?" "Fiindca acolo tin ele inteligenta; si o agita mereu, ca sa fie treaza".
Dumnezeu ceru sa plece. Pe drum, spre Coloana Infinitului vazu un scaun al lui Brancusi spart. "Ce fel de neam e asta, Petre? Omoara flori, codri si vietuitoarele lor, isi bat joc de traditii si de cultura lor. Trebuie sa-i pedepsim, Petre". "Pai dupa Revolutie au fost destul de pedepsiti, mai ales de concurenta, de cel de jos. Au avut teroristi invizibili care au ucis oameni nevinovati. Il au pe Iliescu si PSD; si alte partide care ii calca pe urme. Le-au gonit tinerii cu minerii si falsii mineri. Au semanat zazanie intre partide si intre oameni. Le-au pregatit profesional escroci si corupti cat pentru intreaga Europa. Le-au mai dat si inundatii. Si paparude deghizate in politicieni. Si multe altele". "Trebuie sa le mai dam ceva, Petre, caci pe Mine M-au facut actionar la un club de fotbal, iar pe Fiul Meu l-au facut social-democrat". "Atunci, Doamne, sa le dam un pol social-democrat condus de Iliescu". "Asa le trebuie, Petre!".
Otrava ce-am turnat in slove e forma ce a imbracat regretul ca, o data ce vom intra in alta lume, vom fi obligati sa renuntam la unele valori nationale, cernute, selectate si consolidate de-a lungul veacurilor. Dar nu e nevoie sa ne oblige cineva; o facem singuri, intr-o nebuna si sinistra bucurie. Nu de alta, dar sa avem si noi ce regreta. Si sa spunem peste ani, ca si Toparceanu: "Pe-atunci inflorea liliacul / Si noaptea cadea parfumata / Umpland cu miresme cerdacul..."
Asa ca imi retrag invitatia; nu mai veniti. Liliacul a inflorit degeaba, iar privighetoarea nu mai canta de mult...