Nu-mi dau seama de ce judecatorii din Craiova au tinut sa-l puna in libertate pe Miron Cozma tocmai in ziua de 14 iunie, cand se implineau cincisprezece ani de la invazia minerilor in Bucuresti. Sa fi fost o simpla intamplare? O coincidenta, fara o semnificatie speciala? Sau ziua - cum pretind unele voci - a fost aleasa deliberat? Si, daca a fost aleasa deliberat, cine a ales-o? Cum nu pot sa dau un raspuns, ma multumesc sa reiau o declaratie a premierului Tariceanu, cu care, iata, sunt si eu o data de acord: "Am impresia ca ceva e in neregula in Romania".

Si in privinta temeiului juridic pe care se sprijina decizia instantei craiovene parerile sunt impartite. Unii o considera corecta, in virtutea principiului ca un inculpat nu poate fi arestat de doua ori pentru aceeasi vina. Asociatia victimelor mineriadelor o contesta. Si nu numai cu argumente de ordin etic.

Dar, dincolo de controverse, ar fi de observat cateva lucruri.

1. Daca Ion Iliescu n-ar fi facut prostia de a-l gratia pe Miron Cozma in ultimele zile ale mandatului, pentru ca, apoi, speriat de reactiile opiniei publice, sa revoce decretul, capul mineriadelor s-ar afla si acum in puscarie. Pentru a-i "multumi", Miron Cozma da cu bata in cel care l-a gratiat si se agata de fustele d-nei Monica Macovei. Explicatia e, desigur, simpla. Miron Cozma isi va fi zis ca, lovind in Iliescu, ii va face placere lui Basescu si ca, avand, inca, grave probleme cu Justitia, e bine sa se gudure pe langa ministrul Justitiei. Logic. Dar explicatia nu face mai putin scarbos gestul.

2. E de remarcat, apoi, ca anii de puscarie nu l-au invatat pe Miron Cozma decat sa devina mai serpuitor. Cand incerca sa rastoarne ordinea de stat, avea o grosolanie lineara. Se comporta ca un terorist care-si poate permite orice: sa dea jos guverne sau sa faca din Valea Jiului un fief al lui unde legile erau facultative. Acum, si-a reluat rolul de demagog teatral si ridicol, dar ar vrea sa para "vechi luptator anticomunist" si chiar animat de sentimente bune fata de "golanii" stalciti in bataie de mineri in Piata Universitatii. Maine, poimaine, am putea avea surpriza sa-l auzim zicand ca el a vrut sa serveasca... democratia.

3. Liderul sindical de-acum din Valea Jiului a spus (poate, pentru a sugera ca Miron Cozma tine de trecut) ca personajul "ramane un mit al minerilor". Dupa care a adaugat doua fraze aiuritoare: "Nu Miron Cozma a facut acele mineriade. El a fost adus la Bucuresti, probabil, de dragostea de afirmare si de entuziasmul anilor '90". Bizantina sau nu, declaratia e stupefianta si te pune pe ganduri. E cu putinta asa ceva in Romania anului 2005, intr-o Romanie care aspira sa intre peste doi ani in Uniunea Europeana? Cine l-a vazut la televizor pe Miron Cozma delirand la iesirea din puscarie s-a putut lamuri - daca nu era convins dinainte - ca acest individ e mitoman, un caz care ii poate interesa pe psihiatrii dornici sa studieze formele megalomaniei. Cum sa fie socotit un "mit" cineva care e responsabil de resentimentele fata de mineri? Si ce "dragoste de afirmare", ce "entuziasm" sunt de gasit intr-un cosmar, care ne-a stigmatizat in ochii strainilor?

4. Grav, foarte grav, pentru mine ca roman, nu e atat faptul ca Miron Cozma are frisoane paranoice. Grav, foarte grav, e ca el a putut juca un rol nefast in istoria post-decembrista, ca a gasit simpatizanti, oameni care l-au urmat, si guvernanti care au incercat sa-i intre pe sub piele pentru a-l "imblanzi". Probabil, Miron Cozma nu minte cand se lauda ca guvernul Vacaroiu s-a deplasat in Valea Jiului pentru a-i intra in voie. Grav, foarte grav, e ca el poate starni si azi curiozitate, ca mai poate avea adepti. Recitalurile date de el pana acum (mai exact, delirurile) sunt tot ce mai lipsea, as zice, pentru a nu mai sti daca traim in prezent sau in trecut.