Ca si cum nu i-ar fi fost de-ajuns rusinea patita la ultimul Congres al PSD, cand buclucasa vorba “tovaras“ ori iesirea de furie necontrolata in fata unei sali ostile il aratau ca pe un batran ramolit, agatandu-se cu disperare de putere -, Ion Iliescu a tinut sa se compromita definitiv la recentul Consiliu National al partidului. Toata intamplarea ar putea fi perceputa intr-un registru tragic (personajul aparand in postura unui rege Lear, smulgandu-si barba pe coclauri, dupa proasta impartire a averii intre odrasle cinice ori veroase), daca n-ar fi atat de greu de trecut cu vederea rolul sau nedemn in multele stricaciuni ce
s-au petrecut in lumea romaneasca de dupa Decembrie 1989. Motiv pentru care, nu cu ranjita satisfactie, dar cu credinta ca inlaturarea sa din fruntea PSD e binevenita atat pentru acest partid, cat si pentru societatea romaneasca in general, incercam sa deslusim motivele care l-au determinat pe Ion Iliescu sa rosteasca acel incrancenat rechizitoriu la adresa “odraslelor“ Geoana, Nastase, Mitrea & co, crescuti sub pulpana sa si care, iata, au reusit sa-l despoaie de putere.
Primul motiv ar fi chiar acesta - furia pana la un punct comuna tuturor impatimitilor de putere si mai cu seama celor de sorginte comunista, care nu concep sa paraseasca functia suprema in partid sau in stat decat cu picioarele inainte. Din aceasta perspectiva, sigur ca Ion Iliescu se simte teribil de frustrat de indrazneala “prostanacului“ Geoana de a i se fi ridicat, inainte de vreme, impotriva.
Apoi, ar fi soaptele vitriolante ale unei camarile ce se vede brusc in postura perdanta si care, surprinsa, buimacita si lasa (oricum, neimpacata cu victoria taberei adverse), pare sa nu gaseasca, pentru moment, o solutie de contraatac decat impingerea in fata a cadavrului politic al fostului presedinte.
Nu lipsita de importanta este, desigur, nelinistea pe care i-o provoaca lui Ion Iliescu scaparea fraielor puterii, din perspectiva unor actiuni banuite de multi, dar numai de el stiute si care, in anii sau chiar lunile ce vin, ar putea sa iasa la iveala. Cu consecinte deloc menite sa-l linisteasca.
Ar mai fi, desigur, credinta sincera a lui Ion Iliescu in menirea sa de a reconstrui pesedeul si lumea romaneasca de pe principiile unei morale desavarsite. O morala greu de inteles, privind in urma celor 15 ani in care, de sub patura “saracului cinstit“, domnia sa a acceptat tacit continua degradare a tuturor valorilor, inclusiv a celor morale, in societatea romaneasca.
De ce n-a stiut Ion Iliescu sa se retraga, cu demnitate, la timp? De ce a persistat (ciudat de stangaci pentru experienta sa politica!) in deteriorarea constanta a imaginii sale pentru a sfarsi, iata, in postura unui batranel ratoitor si carcotas, ridicol in stradania de a parea mai viguros decat este in realitate? Raspunsul complet ni-l va oferi, poate, istoria. Sau, de ce nu, literatura, prin conturarea unui personaj in care tragismul amintitului Lear se va imbina cu desuetudinea unui Gobseck dambovitean.