Ieri, 21 decembrie, in Bucuresti a fost ceata si frig. Tot ieri, in toata tara au continuat manifestarile dedicate aniversarii a 17 ani de la izbucnirea Revolutiei din '89. Poate sa para ciudat, dar dincolo de semnificatia lor, oarecum vetust-simbolica, aceste doua stiri aproape ca nu mai intereseaza pe nimeni. Comentandu-le, ar trebui sa observam, inaintea aerului coclit din Capitala, aerul crispat-ceremonios (ori searbad, ori patetic) al intamplarilor din tara, unde au fost consemnate (va plictisesc, cumva?!) ceremonii de comemorare a celor cazuti in decembrie, depuneri de coroane de flori la mormintele Eroilor, vechile suparari ale asociatiilor de luptatori in Revolutie, simpozioane si conferinte despre "rolul revolutionarului in societatea postcomunista" si cateva spectacole festive.
Sa nu uitam, desigur, mesajele mai multor alesi de azi si de ieri ai neamului, care, dupa ne-aparatul moment de reculegere, au tinut sa salute "eroismul si jertfa de sange" a timisorenilor si tinerilor Capitalei, care "au inscris o pagina luminoasa" in istoria natiunii romane si care, "prin rezistenta lor in fata represiunii totalitarismului ceausist", au impus respect, constituind un exemplu pentru toti romanii.
ßi iata cum apelurile politicienilor mai vechi sau mai noi" la demnitate si tenacitate in urmarirea idealurilor nascute pe baricadele Revolutiei", ca si credinta zambareata in destinul falnic si european al romanilor, ne intorc in Bucuresti, unde, tot ieri, pe chipurile chircite de frig ale compatriotilor numai entuziasm, optimism si speranta nu se puteau citi.
Marsaluind tot mai gafait prin ceata tranzitiei, bucurestenii pe care i-am zarit ieri pe strada pareau foarte putin interesati de aniversarea lui 22 decembrie si cu atat mai putin de vorbele de imbarbatare (trase pe acelasi, vechi, calapod) ale catorva politicieni. Pentru ei, amintirea Revolutiei are doar gustul vested al unei povesti de-o iarna, lasata fara sfarsit.