Orase marunte, precum Radauti sau Onesti, detin gradini zoologice. Denumirea, de gradina zoologica, este mult prea mult pentru cele citeva animale jigarite, inghesuite in custi, pentru ca o gradina zoologica adevarata se intinde pe multe hectare, are o mare varietate de specii, laboratoare si cercetari proprii. Caricaturile din oraselele mentionate sint in schimb pastrate cu sfintenie de edilii lor in pofida faptului ca le consuma o buna parte din bugetul local. Nu se stie de ce o fac, argumentul principal ar fi acela ca sa poata vedea copiii salbaticiuni vii, cu toate ca, la cit ii costa, ar putea subventiona excursii scolaresti zilnice la Bucuresti, unde se afla o gradina zoo adevarata. Insa, pina acum, nu au indraznit sa le desfiinteze.
Gradina noastra zoologica a devenit teatrul Eminescu care, alaturi de celelalte institutii de cultura, costa la fiecare cinci ani echivalentul tuturor incasarilor din taxe si impozite dintr-un an. Sau, in zece ani, cit imprumutul luat de primarul Flutur din banca pentru a repara strazile. Care imprumut trebuie restituit tot in zece ani asa ca se poate spune ca ne-am imprumutat cu dobinda ca sa platim cultura. Care culturnici, ce primesc salarii din bani publici, nu mai sint necuvintatoarele dintr-o gradina zoologica. Sint oameni, artisti, minati de pasiuni si ambitii, care si-au creat propriul microunivers, cu intrigi si pasiuni, toate generos alimentate de izvorul banilor publici, cheltuiti fara scrupule pe ceea ce, pompos declara ca este act de cultura pura, iar cei ce nu il pricep sint ignoranti. Exact de aceasta eticheta se feresc spaimos deopotriva primarul si consilierii locali, chiar daca cu greu se straduiesc sa nu adoarma la vreunul din rarele spectacole la care merg, si baga adinc mina in banul public pentru a sponsoriza iar si iar piese mediocre, stridente, indoielnice.
Actualii consilieri locali si actualul executiv al primariei nu fac exceptie si continua sa finanteze spectacole jucate cu sala goala, fara sa se intrebe de ce teatrul local are la fel de mult personal ca teatrul bucurestean Bulandra, de pilda, cu toate ca acesta din urma are un repertoriu de patru ori mai mare decit oferta actorilor botosaneni. Si daca tot veni vorba, avem de doua ori mai multe teatre pe cap de locuitor decit bucurestenii care, in total, au douazeci si unu.
Poate ca teatrul platit de noi ar fi fost potrivit ca instrument de marketing. Adica sa calatoreasca prin tara, unde sa fie asteptat cu drag si in acest fel macar sa adauge o stea in plus orasului. Insa autocarul - cumparat pe bani grei, in conditii discutabile - folosit in foarte rarele lor deplasari, prinde praf in parcarea alaturata teatrului, ca un simbol al risipei, la fel ca si celalalt autocar, cumparat pentru filarmonica.
Acum actorii refuza reinscaunarea fostului director. Cer infiintarea de alte si alte posturi, isi mai pun directori, care inseamna salarii, adica alti bani publici risipiti fara mila.
Culmea e ca toate acestea ar putea inceta. La fel cum spitalele vor avea manageri ce nu vor putea profesa ca medici, urmind aceeasi logica, si teatrul ar putea fi condus de un director care sa nu fie nici actor si nici regizor. Teatru ar putea fi privatizat, daruit actorilor impreuna cu recuzita si cladirea. In mod sigur atunci conducerea si-ar bate capul cum sa aduca bani, nu cum sa-i paraduie, iar incasarile ar depasi cu mult cele sapte amarite de procente din cit cheltuie de fapt pentru actualele spectacole stridente, experimentale, obscene, mediocre. Adica exact asa cum le vedem noi, ignorantii.