Fericire mare pe unii romani. Au venit, oare, americanii? Dar, cu adevarat, de ce si cine ii astepta, cu infrigurare? Un copil de 10 ani, venit in vacanta la bunici, in vara anului mortii „tatucului“, generalissimul Iosif Visarionovici Stalin, avea sa vada si sa auda pentru prima data in viata lui lucruri pe care le-a inteles mult mai tarziu. Batranii nu mai aveau mai nimic prin casa si ograda. Totul le fusese confiscat pentru ca nu mai puteau sa-si achite cotele stabilite arbitrar si anapoda. Nici ce pune pe masa nu mai gaseau. Boabe fierte, mamaliga cu ceapa si posirca, zeama de varza condimentata cu boia iute de ardei, chisalita de corcoduse - la cam atat se mai rezuma… meniul obisnuit al acelor zile. Dupa ce au fost tarati prin puscarii, din aceleasi nemernice motive - restantele uriase acumulate la aceleasi tembele cote, reveniti la casa lor, au fost obligati ori sa-si doneze tot pamantul la stat, ori sa se inscrie in colhoz. Au ales prima varianta, dupa mai multe amenintari si chemari la sfatul popular. Nu aveau mult, dar cea mai mare parte era recompensa primita ca improprietarire de tataie de la regele Ferdinand, pentru meritele sale de pe frontul Razboiului de Reintregire a Neamului. Li s-a lasat doar locul de casa cu ceea ce era ridicat pe el - magazia de cereale, sopronul acoperit cu sita si grajdul de animale, toate goale. Adusi in sapa de lemn, ca sa supravietuiasca, se indeletniceau cu cresterea viermilor de matase, o veche pasiune de familie, si devenisera negustori. Practicau un comert ad-hoc, un fel de troc, schimband tigari „Nationale“ si „Marasesti“ pe porumb. „Afacerea“, desfasurata desigur in clandestinitate, au putut-o porni din banii adunati pe ultimele lucrusoare ce le mai ramasesera prin casa aproape pustie, din care pana si sobele si podeaua le fusesera desfacute si ridicate de perceptori. Din toata saracia, bunicul, abia „liberat“ de la inchisoarea din Caransebes, reusise o adevarata minune. Cumparase si-si montase un radio-galena, asa cum il sfatuisera niste colegi de suferinta in locurile nedreptei privari de libertate prin care fusese chinuit. Dis-de-dimineata, ori cum se insera, veneau la el cativa barbati in toata firea, ceva mai tineri, din catun, luau doi cate doi castile, si ascultau, prin rotatie, cu mare atentie, intr-o liniste totala, ceea ce se vorbea acolo ori muzica populara. Intr-un tarziu, le abandonau si intra pe receptie ala micu’. Il fascinau povestile de la Radio Bucuresti, transmise la emisiunea „Noapte buna, copii!“ si piesele de la „Teatru la microfon“. Apoi incepea taifasul. Ce si cum a auzit fiecare. Vorbeau in soapta, pe rand, de parca-i spiona cineva pe la fereastra, iar ceilalti ascultau si dadeau aprobator din cap. „Nea Mitica, mai zicea cate unul, din cand in cand, sa nu-l traga aia pe nepotu’ de limba..., mai stii..., pe la scoala..., c-o patim rau cu astia. Ne-mpusca, zau! Ai auzit ce-a tras-o Gheorghita, alt nepot de-al dumitale...“. Gheorghita era fiul cel mic (unul dintre cei cinci straluciti baieti, toti licentiati, ai lui Luchian, fratele geaman al bunicii), student la Cluj, judecat in regim de urgenta si condamnat la 5 ani de detentie pentru niste proteste ale tineretului din Ardeal. „Fugi, ba, fine Ilie… Parca tu esti copil. Stai linistit, fricosule, o sa vorbesc eu cu el, o sa-i explic totul. Nu te speria, ca babele! Si-apoi, aveti rabdare. N-auzisi? Nu mai e mult... Vin anglo-americanii si scapam de-astia!“. „Sa te-auda Al de Sus!“. Intr-una din zilele urmatoare, tata-mare l-a urcat in pat, langa el, pe nepot si i-a potrivit una din casti la ureche ca sa auda impreuna vocile acelea stranii potrivite cu acul in cristalul de galena. Se crea atunci un simbolic sistem de preluare a unui mesaj intim de la o generatie la alta. Nu se prindea prea bine postul; vocile ba se pierdeau, ba se apropiau. „E bruiat de Securitate“, zicea cu gravitate batranul, insotind constatarea cu o injuratura originala: „...tu-i boii ma-sii!“. Oricum, baiatul, cucerit de noua descoperire, a reusit sa inteleaga de cateva ori acele glasuri misterioase venite de departe: „Aici, Vocea Americii!“ sau „Romani! La lupta! Va vorbeste generalul Arbore!“. La plecarea din vacanta, bunicul l-a luat de mana, l-a condus la tren si i-a spus doar atat:„Tataie, tu esti baiat mare si destept. Ai inteles tot. Sa nu spui nimic nimanui, nici lui taica-tau, ce am ascultat si ai auzit cu noi aici. Daca eu n-o sa apuc, tu sigur o sa ai noroc. O sa vina anglo-americanii si scapam de toate belele...“ Nu peste mult timp, bunicul s-a prapadit. Rana de la picior netratata in puscarie si nici dupa aceea acasa, din cauza lipsurilor, s-a infectat. Cangrena i-a fost fatala. A murit cu zile si neimpacat. Nu a apucat zilele acelea pe care le astepta, seara de seara, cu castile de la galena la urechi, convins ca vor veni „anglo-americanii“. Pentru a-i alunga pe cei care-si batusera joc de avutul si de viata lui. Dar, iata, dupa decenii se aude ca vor veni totusi. Se pare ca nepotul sau ar fi prins ziua cea mare. Asa spun oficialii si cativa conationali mai neavizati. In realitate, tata-mare, inca n-au venit americanii! Si-asa, e cam tarziu?... De ce tocmai acum?… Nu se stie exact cu ce scop. Au si ei interesele lor, ca totdeauna. Se zice ca ne va fi mai bine, vom fi mai in siguranta cu niste baze militare de-ale lor pe-aici, pe la noi. Unii se tem. Daca abia acum teroristii vor avea un motiv in plus sa provoace atentate de-acelea teribile cum au facut prin alte parti? Romanii de astazi altcumva ii asteptau pe americani. Cu armata era mai potrivit sa fi sosit atunci, in anii aceia blestemati de dupa razboi. Acum puteau sa-si rascumpere erorile venind cu investitii sanatose, daca tot zic ca ne sunt prieteni si chiar frati. Cine stie, vor face si de-astea, daca le ies socotelile. Dar, cum zice romanul, mai bine mai tarziu decat niciodata. Nadajduim ca, vrand-nevrand, ne vor ajuta, ca sa recuperam ceva din timpul pierdut. Daca nu noi, macar stranepotii tai. Matale, tata-mare, odihneste-te mai departe in pace. Pana una-alta, afla ca „anglo-americanii“ n-au venit, se fac ca vin!