Romanul nu-i roman daca nu pune in practica, de cate ori are ocazia, vechile proverbe. Unul dintre cele mai des intalnire situatii este si cel in care ai nostri se ineaca precum tiganul la mal. O fi ceva specific latinilor, n-o fi, cert este ca noi rareori ducem treburile la bun sfarsit. Iar cand o facem, ne miram atat de mult de "performanta" noastra (de parca nu ar fi ceva normal), incat transformam momentul intr-o adevarata sarbatoare nationala. Cam asa s-ar explica esecul ambasadorilor romani in Europa in plan fotbalistic, prin ratarea finalei de Cupa UEFA, cam asa s-ar explica bucuria de nedescris ca totusi suntem "razbunati" de succesul handbalistilor la mediocre cupa europeana Challenge Cup, a patra ca rang in Europa, dar totusi o cupa europeana. Aceasta fragilitate nativa ne-a costat destul de mult in trecut si se pare ca face parte din patrimonial national, din moment ce este parte integranta din orice incercare de a ne depasi gratiile coliviei in care singuri ne-am izolat. Cam asa s-ar putea explica diverse insuccese romanesti de-a lungul timpului. Chit ca au fost la alte sporturi (pentru ca despre astfel de evenimente sportive s-a discutat in saptamana ce tocmai s-a incheiat), fie ca au fost la fotbal sau handbal, romanii au facut cu greu fata presiunii. Fara a nega meritele sporturilor de echipa, unde reprezentantii tarii noastre au fpcut fata mai clar stressului si au reusit o disciplina interioara de fier si, deci, rezultate pe masura, sportul romanesc sufera de un handicap major: moralul in cadrul sporturilor de echipa. Sa fie "destinul nemilos" sau doar din cauza faptului ca un cumul de personalitati nu se va inchega decat arareori intr-una singura, cu mentalitate de invingator? Decaderi inexplicabile, puse pe seama frustrarii si complexelor fata de natiuni sau echipe mai bune decat noi, ori pe seama propriei neputinte si limitari din punct de vedere al capacitatii de a face performanta, un lucru este clar: aceste caderi ne-au marcat. Ne bucuram si ne mandrum cu faptul ca suntem talentati din nastere, ca suntem ba artisti, ba buni in plan sportive (dar ca ne lipseste de multe ori norocul), dar ne lipseste totusi cel mai important lucru: puterea de a merge pana la capat, de a pune in practiva indemnurile pe care singuri ni le dam, acelea de a muri cu adversarii de gat. Scuze am gasit mereu, dar cu ele ramanem daca nu lucram putin si psihicul, nu doar fizicul. Ca una fara alta nu se poate, ca doar asa ni le-a dat Cel de Sus. Altfel o sa ne bucuram doar de maximul reusit: eliminari din competitie, dar un parcurs bun. Cu alte cuvinte, ne bucuram ca am fost in stare sa incercam, ca am facut cativa pasi, dar ne refuzam ajungerea la destinatie. Sper din tot sufletul ca micile semen de revenire realizate in ultimul timp in plan sportiv sa ne dea incredere ca putem, copacel-copacel, sa revenim acolo unde am fost si noi odata.