Asemenea unui reactor nuclear care a incetat sa functioneze, opera lui Eminescu nu inceteaza sa raspandeasca radiatii. A trecut peste un secol de cand pana-i “s-a abatut“, pentru totdeauna, “de la trebi“ si tot mai avem parte de revelatii. De intamplari miraculoase, aproape incredibile, cum a fost restituirea, pentru marele public, a unui top de scrisori Eminescu-Veronica Micle, ori a unor crampeie de manuscrise, in sfarsit descifrate. Dar mai ales de noi intelesuri descifrate in textele eminesciene. Si, in mod paradoxal, exact articolele de ziar, adica textele sortite sa traiasca doar o zi, isi mentin o actualitate inversunata, nu contenesc sa genereze entuziasm ori contestare vehementa. Caci pentru unii, in aceasta clipa istorica, gandirea lui Eminescu nu ar fi “corecta politic“, nu s-ar inscrie in “spiritul vremii“. Asa ar fi daca, bunaoara, publicistica lui s-ar reduce (dupa cum o face unul dintre editorii sai, I. Cretu) la “teoria rasei romane si a paturii superpuse, antisemitismul, etnicul si specificul national“. Pana si o fraza ca “Iubim tara si natia noastra astfel cum n-o iubeste nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi“ pare unora siropoasa, stanjenitoare, desueta.
Zecile de mii de pagini ale lui Eminescu nu pot fi insa definite prin cateva sentinte lapidare, cu ambitii sintetizatoare. Nu este aici spatiul pentru a argumenta ideea perenitatii creatiei publicistice a Poetului, dar in productiile articliere efemere ale sale intalnim fraze de o actualitate incendiara. Citam, aproape la intamplare: “Organizatia de astazi a favorizat fuga de munca; ea a ridicat elemente care n-au nimic in fruntea statului, ca sa traiasca sau sa se imbogateasca din averea lui si tot aceasta a facut si pe alte clase sa creaza ca numai prin politica poti ajunge la ceva“. Sau: “Guvernul trebuie sa fie al tarii intregi, fara deosebire de partizi, pe cand Camera va lucra mai totdeauna in sensul unilateral al unei partizi“. Sau: “Fata cu faptul infiorator ca mita e-n stare sa patrunza ori si unde in tara aceasta, ca pentru mita capetele cele mai de sus ale administratiei vand sangele si averea unei generatii, fata de acest fapt infiorator nu mai exista retorica, nici stil, nici joc de spirit - spiritul sta uimit si nu afla cuvinte“. Sau: “Suntem zapaciti; nu mai stim ce sa voim, ce sa facem, ce sa primim, ce sa respingem, in cine sa ne incredem; nu ne mai intelegem si nu ne mai auzim unii pe altii: ne trebuie o idee care sa limpezeasca toate capetele si sa impreune pe toti la lucru“.
Asa scriind, Eminescu si-ar gasi, poate, un dreptunghi de editorialist in ziarele de azi. Sau poate nu.