Cat de preţioasă poate fi o ştire in care il vedem pe bietul Vasile Şeicaru plangand cu capul pe volan pentru că ii murise soţia? Ce audienţă poate aduce această imagine unor televiziuni de mana a treia, ale căror departamente de ştiri sunt coordonate probabil de minţi bolnave? De ce e nevoie să intrăm cu furcile şi topoarele in sufletele unor oameni pe care deja i-a bătut Dumnezeu? Ce abilităţi gazetăreşti ar putea demostra acei reporteri care l-au pandit pe Şeicaru doar ca să-l poată filma plangand? Sunt cateva intrebări pe care nu ar trebui să le pun dacă profesionalismul in jurnalistică nu ar fi perceput ca o goană scarboasă după informaţii cu sange, carnagii, tragedii. Nu am avut nici un profesor de jurnalistică, iar regulile elementare ce le impune meseria asta le-am prins uitandu-mă pe sub manecile altora. Mi-e silă insă de colegii care ar ridica morţii de guler să ii intrebe de ce s-au sinucis, ori care au fost ultimele ganduri ce le-au trecut prin cap. Scarboşenie!
Poate că inţeleg greşit jurnalistica, poate ar fi trebuit să mă fac lăcătuş mecanic, aşa cum imi dictau "diplomele", poate nu am ce căuta in zona informaţiilor, poate greşesc. Sunt dator insă să spun, chiar dacă manualele nu o fac pe deplin, că şi jurnalistica, asemenea altor meserii, trebuie să ţină cont de morală, de bun simţ. Or amestecul unor ziarişti care işi văd mai mult fişa de pontaj decat lungul nasului in astfel de situaţii inseamnă nesimţire, nimic altceva decat nesimţire. Libera exprimare nu inseamnă neapărat injurături, la fel cum presa liberă nu inseamnă nici pe departe ştirile de la ora cinci.
Aş intreba cu pofta unui pensionar pus pe rele măcar una dintre duduile ce işi plimbă flecurile pe la uşile de la Morgă, de cand oare nu a mai citit o carte?