Ar fi trebuit in numarul de astazi sa evocam evenimentele din decembrie a89. De-a lungul anilor am povestit ce s-a intimplat atunci in Botosani si mai ales in tara, pentru ca la Botosani nu s-a intimplat nimic. Evident, in afara de bucuria imensa a oamenilor de a fi scapat de o viata de cosmar. Cind aud revolutie la Botosani, imaginea care imi vine in minte este a unui om mergind pe Bucovina, cu un steag din ala gaurit. I-am cerut si noi o bucata de steag si ne-a spus cu lacrimi in ochi, ca ne da orice, in afara de steagul ala. Cu asta leg eu perioada de atunci, cu numarul imens de oameni fericiti pe care i-am intilnit. In rest au mai fost persoane care si-au descoperit calitatile de lider in zilele alea, emanatii revolutiei, cei mai multi dintre ei acum defulindu-se prin foite de cartier. Au si ei meritul lor, la faptul ca idealurile revolutiei au disparut sau au fost uitate. Nu asa mari ca cei care au orchestrat treaba la nivel national, fara discutie. Am vazut demersul interesant al unui ziar national, care publica o editie cu eroii revolutiei, nu cei cu certificate, cei care chiar si-au dat viata pentru asta. Ce ar fi ajuns, cu ce studii, ce virsta si asa mai departe. Pentru ca de revolutionarii de Botosani sint satul. Eu am fost la Bucuresti si am vazut cum scrisesera tinerii aia pe perete la Inter, "Vom muri si vom fi liberi! ". Toti revolutionarii din Romania ar fi trebuit sa faca o excursie pina acolo si, dupa aia, sa dea inapoi hirtiile cum ca au revolutionat ei ceva la Botosani sau la Crevedia. Cit despre supravietuitori, cei raniti in zilele alea, am citit un reportaj cutremurator anul trecut. Uitati de toti, neavind bani de medicamente sau de proteze, fiind priviti ca si cum cer de pomana, cei mai multi au si renuntati sa spuna ca au fost raniti in Decembrie a89. Acum, cind ma gindesc la zilele alea, sint doar amarit. Din cauza uitarii, care s-a asternut nu atit peste ceea ce inca numim revolutie, cit de uitarea idealurilor revolutiei. De faptul ca au luat nonsalant conducerea comunistii de treaba, de rangul doi, care au dus Romania intr-o fundatura. Amarit pentru ca, as vrea tare mult ca nu pentru asta sa fi fost colegii si prietenii mei impuscati in Bucuresti. La asta ar trebui sa se gindeasca cei care il regreta pe Ceausescu si parizerul lui imputit.