Traim intr-o lume care parca ne obliga sa fim indiferenti fata de suferintele semenilor nostri. Inimile ni s-au impietrit, nu ne mai sensibilizeaza ca un copil de zece ani cerseste la colt de strada, pus de un parinte alcoolic, nu ne doare ca o batrana zace aproape faca suflare pe trotuar, nici ca dintr-un apartament vecin razbat ultimele tipete ale unui copil batut pana isi pierde cunostinta si, istovit sa mai indure atata durere, renunta sa mai rasufle... Prea grabiti, prea preocupati sa adunam nimicuri, sa facem bani pe care sa ii dam pe margelute colorate sau aparatura care ne conecteaza la discutii virtuale, cu oameni pe care poate nu ii vedem niciodata in realitate, lucruri care se ingramadesc inutil in apartamente. Ne lansam in dezbateri care nu incalzesc si nu ne fac lumea mai buna. Speculam un moment - ieri televizoarele au rulat, la disperare, subiectul bacului furat - si ignoram complet alte lucruri. Trecem prea usor peste faptul ca o femeie si-a omorat copilul. Vecinii au fost complici la crima si parca nimeni nu a sesizat aceasta oroare. Privind, ca in transa, ce au de spus politicienii, ne impartim in sustinatorii lui X sau Y, iar pe strada ii alungam pe cei care nu se ridica la "nivelul" nostru - pe aurolaci, pe copiii strazii. A inceput sa ne placa sa traim in intimitatea camerelor noastre povestile transmise de televiziuni. Ne scufundam in informatiile revarsate cu generozitate de posturile tv, dar refuzam, pe zi ce trece, sa luam contact direct cu lumea. Parca n-am vrea sa ne doara sau sa ne pese. Daca posturile tv ne cer sa donam bani pentru sinistratii din alt capat al mapamondul, o facem, ca, de, ne-o cere tanti prezentatoarea aia care ne hraneste curiozitatile la ore fixe, cand ne prezinta buletinele de stiri. Sau emisiunile alea siropoase... Din vecini razbat tipete, pe strada ne intampina copilul acela murdar, cu punga de aurolac. O imagine pe care n-o vrem, poate doar la televizor... dar, asa, aproape de noi, sa-i simtim mirosul greu... mai bine... "Da-i, ma, drumul de-aici, ca n-am sa-ti dau nimic!". Astia suntem. Ne mai copleseste, din cand in cand mila: "Ia, spune, ma, de ce stai pe strazi? De ce nu te duci la casa de copii, sa ai macar un acoperis deasupra capului si o masa calda?". "N-am liniste acolo. Mai bine dorm in strada, macar nu ma bat aia mai mari sa-mi fure mancarea..." - a fost raspunsul unui copil de vreo 12 ani, balanganindu-se pe picioare, ametit de aurolac. A fost o conversatie reala...