Rindurile care urmeaza se adreseaza in egala masura oamenilor care fileaza scaunele din autobuz, salariatilor bugetari care isi pazesc scaunele caldute, slujbasilor la patron care inteleg cel mai bine diferenta dintre scaunul de lemn, cel tapitat si cel ergonomic, dar si vizionarilor natiei care rup, zgirie sau mizgalesc cu pixul scaunele din cinematografe, restaurante sau trenuri.

Scaunul din autobuz. Daca ati mers in ultimul timp cu autobuzul, si nu va numarati printre cei cu permisul de stat jos la vedere (eu am reusit sa identific aici femeile insarcinate, persoanele cu handicap si lucratorii de la salubritate, dar s-ar putea sa existe si alte categorii), atunci cu siguranta ati observat cite ceva din comportamentul venerabililor de virsta a treia carora le cedam scaunele. In primul rind isi cedeaza scaunele unii altora, ceea ce este explicabil. In al doilea rind se aseaza pe scaune ca pe canapea, lasindu-si mereu picioarele pe culoarul de trecere dintre rindurile de scaune. Parca pentru a ne atrage atentia ca nu trebuie sa-i tratam cu indiferenta doar pentru ca ei stau jos si noi in picioare. In al treilea rind schimba scaunele de cite ori au ocazia, de fiecare data cind se iveste unul liber. Pentru unii este insuportabil gindul ca nu ocupa intr-un anumit moment cel mai confortabil scaun disponibil. Scaunele din autobuze apartin pensionarilor, la fel ca si cozile la medicamente, concediile subventionate in statiuni uitate de lume sau cresterea nepotilor.

Scaunul de la serviciu. Este cel mai important obiect de mobilier, bineinteles, daca locul de munca este unul la birou. In primul rind pentru ca este cel mai comod sa te plingi de el. Nu trebuie sa faci caz ca vrei un calculator mai performant sau stiu eu ce alte conditii care sa-ti creasca randamentul la serviciu. Pentru ca asta te obliga sa muncesti mai mult sau, Doamne fereste!, mai bine. Spui doar de scaun, care nu-ti cere decit sa stai. Bineinteles ca o spui, asa, la modul: "Nu mai pot de spate de la scaunul asta. La cit stau eu la serviciu chiar nu se poate cumpara ceva mai bun?". Daca esti salariat bugetar, problema probabil se va rezolva, pentru ca nicaieri in alta parte nu se venereaza mai mult scaunul. Daca esti la patron, problema e nitel mai grava, pentru ca acolo scaunele nu se cumpara, se elibereaza. Trebuie sa stii cui sa faci vint, cind si mai ales din ce birou. Dar dupa aceea poti povesti copiilor cum ai ajuns de la un scaun de lemn la unul directorial.

Scaunul public. Ma refer aici la scaunul de la cinema, de pe stadion (daca e cazul), din anticamera de la medicul de familie sau de la bar. Sint obiectele care ar trebui sa reprezinte cea mai clara expresie posibila a anonimatului. Venim, ne asezam pe ele si plecam o ora, doua mai tirziu. Asta daca le putem ierta... Pentru calitatea sonorului din cinematograf, pentru fotbalul prost la care ne uitam, pentru conditiile medicale degradante sau pentru nota prea incarcata a barmanului.

Intr-o lume in care bipezii isi petrec mai mult timp asezati, decit in picioare, scaunul a devenit un fel de tabu. Poti sa-i faci aproape orice unui om, numai sa nu te iei de scaunul lui. Scaunul este o chestiune de onoare, mai importanta decit chelia sau stiu eu ce alt defect fizic. Daca zici cuiva de scaunul lui inseamna ca ai pus ochii pe el. Daca nu-i zici, inseamna ca esti arogant si nu dai doi bani pe el. Oricum, ca sa fie confortabil, orice scaun trebuie sa fie rivnit si de altii.