Conferinta de presa a jurnalistilor a impartit breasla jurnalistilor in mai multe tabere, dintre care, doua distincte: cea a jurnalistilor care ii felicitau pe ziaristii care si-au tipat, cu rautate (hai, fie, cu nerv), intrebarile acuzatoare, catre Ovidiu Ohanesian, Marie-Jeanne Ion si Sorin Miscoci si cei care, din contra, au etichetat iesirile colegilor (nu ale celor trei - mentionati mai sus, sa nu se interpreteze gresit) drept "istericale” care nu-si aveau nici rostul, dar au dovedit si lipsa de solidaritate. Dar, de fapt, care solidaritate? Din prima clipa, din momentul in care s-a aflat ca cei trei au fost rapiti (indiferent cat de reala sau nu a fost rapirea), majoritatea jurnalistilor, la indemnul unor sefi aflati intr-o permanenta competitie, au scotocit si au scotocit… in cautarea unui senzational care, nu de putine ori, s-a concretizat in niste speculatii jalnice, cu siguranta mult prea departe de adevar. Pe de alta parte, este adevarat, un jurnalist care se respecta nu trebuie sa inghita orice povestioara lacrimogena. Dar nici sa dea in cap fara dovezi, asa cum s-au grabit s-o faca si inainte si acum, cand cei trei jurnalisti se afla teferi acasa. Doamne fereste sa se dovedeasca faptul ca au avut dreptate cei care ieri se manifestau "ca niste adevarati jurnalisti” si urlau si se intrerupeau unii pe altii! Ce mai muschi o sa se umfle pe ei! Si cu bunul simt cum ramane? Nu spune nimeni ca intrebarile lor nu erau pertinente sau ca cei trei jurnalisti intorsi din Irak le-au satisfacut curiozitatile (ba mai rau! ne-au bagat si mai mult in ceata), dar tonul, comportamentul - au lasat mult de dorit. La fel de adevarat este ca oricine este interesat sa afle ce s-a intamplat cu adevarat, in detaliu, si ca nimeni nu vrea sa lase mort subiectul, dar atitudinea de inchizitori invidiosi ca Marie-Jeanne si-a luat masina (si nu doar ea! - dupa cum si-a manifestat nemultumirea invidioasa o jurnalista prezenta la aceeasi conferinta de presa) a ajutat la ce? Personal, atitudinile unora mi-au provocat greata. Vinovati sau nu de ceva (ca, de, fiecare om isi are propriile pacate), Ovidiu Ohanesian, Marie Jeanne Ion si Sorin Miscoci nu au fost si nu sunt inamicii publici numarul unu! Si poate ca atentia presei este, in acest caz, indreptata, intentionat, intr-o directie gresita. Jurnalistii nostri, de Capitala, s-au comportat ca niste adevarati rai, niste duri. Tipete, lamentari ca in piata, printre zarzavaturi. Dar oare aveau dreptate? Sau simteau nevoia sa se razbune ca nu obtineau raspunsurile dorite? Au sufletul impacat ca a meritat circul pe care l-au facut?