Exista, fara indoiala, o "Romanie profunda". O Romanie de care nu stim aproape nimic sigur, desi reprezinta mai mult de jumatate din tara. O Romanie, mai degraba, misterioasa, desi ea incepe imediat dincolo de Chitila. E Romania satelor. In general, se spune ca e partea cea mai putin informata a societatii romanesti, cea mai dependenta, mental, de manipulari electorale, si, totusi, cea mai conservatoare. Orasele, zic sociologii, sunt mai sensibile la schimbare, in timp ce satele au nevoie de timp si de stimuli exteriori pentru a accepta ceva nou.
N-am mai fost demult intr-un sat si nu stiu daca a intervenit ceva de ultima ora in "problema agrara", cum o numesc specialistii. Ceea ce stiu e de-acum istorie. Si ne deosebeste profund de Europa occidentala care are in urma o lunga traditie urbana, intrucat Evul Mediu e legat, mai ales de burguri, iar Renasterea a inflorit in orase ca Florenta si Venetia. Revolutia franceza, care a dat lovitura de gratie feudalismului, s-a petrecut tot intr-un oras. Noi am avut alta evolutie istorica. Exceptand Transilvania, orasele au la noi un trecut subtire, de nici doua secole. In Bucuresti, s-a pus chestiunea cismelelor abia spre mijlocul veacului al XIX-lea, in timp ce vestitele fantani baroce ale Romei dateaza din secolul al XVI-lea. Practic, valorile noastre specifice, cele care ne-au asigurat o identitate, s-au cristalizat la tara, in acea "Romanie profunda" pe care politicienii o ignora, amintindu-si de ea doar la alegeri. Nici un partid de dupa ‘89 nu s-a ostenit sa exprime, dincolo de demagogie, nevoile si interesele taranilor. PNTCD care-si zicea "taranesc" si trimisese in parlament un deputat imbracat in itari nu infrunta noroaiele satelor. Se multumea sa-si caute baza electorala in marile orase.
Azi, mi se pare si mai grav faptul ca, intr-o Romanie unde jumatate sau chiar peste jumatate din populatie traieste, inca, la sate, nu exista nici un partid care sa-si propuna sa studieze in mod serios ce se intampla cu taranimea. Fiindca "problema taraneasca" nu mai e doar o problema a taranilor. E o problema nationala, dupa parerea mea. Pe de o parte, fiindca, odata intrati in Uniunea Europeana, taranii vor deveni, necesarmente, altceva decat au fost pana azi. Nu vor mai putea practica tipul de agricultura practicat pana acum. Pe de alta parte, putem ignora, oare, ca in adancurile psihologiei noastre suntem un popor de tarani? Cati oraseni au in urma lor parinti sau bunici veniti de la tara? Multi, foarte multi, banuiesc eu. In consecinta si alte intrebari sunt inevitabile. Ce vom fi in comunitatea europeana careia ne-am alaturat? Un popor fara trecut? Niste europeni care n-au amintiri?
Cunosc bine si limitele civilizatiei noastre agrare, nu numai meritele ei. Tocmai de aceea vorbesc despre "valori", nu despre "traditii" in general. Exista traditii de care, cred eu, ar fi bine sa uitam. Ori sa le lasam sa dipara. Si nu ma gandesc numai la apetitul nostru pentru bascalie care i-a facut pe straini sa creada ca "la portile Orientului totul e luat cu usurinta". Ma gandesc la fatalismul nostru proverbial care ne-a impiedicat sa credem ca mai important decat ceea ce face istoria din noi e ceea ce facem noi cu ceea ce a facut istoria din noi. Dar imi place sa cred ca in identitatea noastra exista si "valori" pe care ar fi pacat sa le pierdem, ramanand fara bagaje sufletesti intr-o Europa care, oricat s-ar innoi, nu poate uita ca a fost, candva, "Lumea Veche".