Organismul politic romanesc, in convalescenta (sau refacere) postelectorala, acuza un nou sindrom: cel al partidului popular. Cu exceptia PSD - care are propriile rani de vindecat - mai toate celelalte partide, din Parlament sau din afara sa, si-au descoperit afinitati cu Partidul Popular European (PPE), in a carui familie s-ar vrea. Tentatia e justificata. PPE are, in aceasta legislatura, cel mai mare grup in Parlamentul European. Socialistii si liberalii stau pe pozitii mai modeste la nivel continental. Si atunci, in temeiul unui rationament simplu (hai sa nu-i zicem rudimentar), cam toate partidele romanesti de luat in seama ale momentului (cu exceptia celui mai puternic, totusi: PSD) isi spun: daca tot e iminenta intrarea tarii in UE, de ce n-am fi noi aceia care sa ne trimitem reprezentantii in sectorul cel mai numeros al Parlamentului European?
Situatia frizeaza ridicolul. Steagul “popularilor“ e la noi, in mainile firave ale PNTCD-ului, care, din principal partid de guvernamant, s-a trezit, la alegerile din 2000, in afara Parlamentului, iar la cele din 2004, si-a confirmat contraperformanta. I se adauga alte cateva grupuscule crestin-democrate, plus UDMR-ul, care, daca partid nu e, e organizatie etnica si, mai ales, e mereu la guvernare.
Si asa se face ca tentatia populara a ajuns sa palpite in inima celor mai felurite partide: de la justitiarul PRM la liberalul PNL si social-democratul PD. Ultimele doua partide fiind chiar dispuse a renunta la propria doctrina si Internationala (liberala si socialista) pentru ca, prin fuziune, sa devina un “partid european“ harazit a fi infiat de o familie continentala importanta.
Viermuiala filopopulara a unei droaie de partide populare romanesti ale clipei este un atestat cert de oportunism politic. De ce credibilitate redusa pot beneficia acele partide la Bruxelles, Strasbourg, Luxemburg sau in marile capitale europene nu e necesar sa argumentam.
Ar fi, poate, de remarcat doar ca aceasta “molima populara“ de pe taluzurile Dambovitei certifica cronicizarea starii de nestructurare, de instabilitate a esichierului politic postdecembrist. De peste 15 ani nu mai avem catastrofalul partid unic, dar avem, in schimb, o puzderie de partide, care nu sunt nici macar distincte, coerente in demers.