Magnifica Unire de la 1859, sub sceptrul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a infaptuit un ideal ce a freamatat viguros in constiinta romanilor secole de-a randul.
La data Unirii, noul stat, Romania, isi mentinea inca statutul de vasalitate fata de suzeranitatea Turciei. In aceleasi raporturi de nedreapta subordonare fata de Poarta otomana se aflau atunci si celelalte state din perimetrul balcanic, ceea ce, cum era firesc, a produs tot mai frecvent nemultumiri si reactii violente ale populatiilor crestine din tarile respective.
Intreaga zona balcanica devenise un adevarat "butoi cu pulbere", fapt ce a impus Marilor Puteri ale continentului - Austro-Ungaria, Germania si Rusia -, sa elaboreze un memorandum prin care recomandau Inaltei Porti sa-si tempereze urgent actiunile de persecutie fata de tarile balcanice aflate sub suzeranitatea ei.
In acelasi timp, pentru a preintampina izbucnirea unui conflict armat in zona, Carol I, noul Domnitor al Romaniei, si guvernul tarii au adresat Portii otomane si puterilor garante un memoriu care cuprindea sapte revendicari in concordanta cu prevederile vechilor capitulatii, revendicari legitime ale statului roman, intemeiate pe argumente istorice si jurisdictii internationale. Din pacate, acest demers al Romaniei nu a fost luat in seama, pierzandu-se, astfel, oportunitatea rezolvarii pasnice a unui conflict iminent.
Domnitorul Carol I si guvernul tarii au ajuns, asadar, la convingerea ca Independenta de Stat a Romaniei nu se va mai putea otine decat prin glasul armelor, dar si pe baza unei aliante cu Rusia, tara care nu agrea regimul de vasalitate al statelor situate in perimetrul balcanic.
In asemenea situatie, la 10 aprilie 1877, Romania a intrerupt relatiile diplomatice cu Turcia, iar la doua zile dupa aceea (12 aprilie 1877) Rusia a declarat razboi Turciei.
Aceasta, contrar normelor juridice internationale, fara nici un anunt prealabil, a declansat o suita de bombardamente asupra trupelor romane din zona Calafat, precum si asupra celorlalte localitati romanesti situate pe malul stang al Dunarii: Bechet, Corabia, Islaz, Giurgiu si Oltenita, ceea ce a starnit nu numai indignarea populatiei, dar a si indarjit-o in hotararea de a redobandi cu orice pret Neatarnarea fata de Poarta otomana.
Sentimentul unanim si nestramutat pentru imediata indepartare a jugului vasalitatii, purtat nedrept de romani cateva secole, a constituit temeiul declansarii unor actiuni energice si ferme in vederea urgentarii obtinerii independentei si suveranitatii de stat a Romaniei.
Asa se face ca, la 29 si 30 aprilie 1877, Parlamentul Romaniei a adoptat, succesiv, hotarari prin care a stabilit ruperea relatiilor de dependenta a tarii fata de Poarta otomana, ca si declararea starii de razboi acesteia.
Urmare fireasca a situatiei create, pe data de 9 mai 1877, Forul Legislativ al tarii, cu 79 de voturi pentru si doua abtineri , a proclamat independenta absoluta a Romaniei.
In aceeasi zi, Mihail Kogalniceanu (ministru de Externe) afirma de la tribuna Parlamentului: "De acum suntem dezlegati de legaturile noastre cu Inalta Poarta. Suntem independenti. Suntem natiune de sine statatoare." Iar a doua zi, 10 mai 1877, Domnitorul Carol I a proclamat suveranitatea tarii, exprimandu-si convingerea ca : "Independenta Romaniei va fi folositoare nu numai siesi, dar si Europei intregi."
Iata ca, Romania, inca de atunci, aflata intr-un amplu proces de modernizare, si-a afirmat nu numai vocatia, ci s-a socotit, de drept si de fapt, o autentica si incontestabila componenta a Europei.
Ca semn de pretuire pentru poporul roman, al carui destin a fost harazit sa-l conduca prin intelepciune si darzenie aproape o jumatate de secol, Domnitorul Carol I, devenit rege in anul 1881, in testamentul sau, printre altele, a mentionat: "Rog generatiile viitoare sa-si aminteasca, din cand in cand, de acela care s-a inchinat cu tot sufletul iubitului sau popor roman". Simplu, sincer si onest, de o maretie aproape divina.
O stralucita fila din istoria tarii noastre in care poporul roman, ca si altadata, si-a afirmat si si-a dovedit hotararea de a trai, laolalta si liber, pe pamant strabun, sub sceptrul intelept, dar si taios, al unor conducatori care s-au identificat deplin si statornic cu nevoile si aspiratiile lui.
Pilda actului Neatarnarii de Stat a Romaniei de acum 130 de ani ne poate fi de real folos astazi, cand, in iuresul mondializarii, suntem antrenati intr-o acerba si neiertatoare competitie in care trebuie neaparat sa izbutim, punand in valoare tot ce avem mai bun, pastrandu-ne, insa, verticalitatea, demnitatea si, nealterat, ceea ce este al nostru.
Aceasta inseamna Neatarnarea Romaniei in secolul XXI.