A trecut si francofonia, cu tot cu gafele ei. Am uitat de Basescu, singurul presedinte care avea nevoie de translator pentru limba franceza, incat l-a lasat masca pe bietul Chirac, venit sa se rasfete acustic intr-o tara gazda a Sommetului... tara cu traditie in ale francofoniei, am uitat si de printul Albert de Monaco, dornic de nuri romanesti, nu mai facem nici o legatura cu cererea cel putin ciudata sosita la adresa unui spital din Bucuresti, in chiar noaptea cu pricina, din partea unui delegat din Monaco. Ce mai conteaza ca respectivul a primit, la cerere, tratament profilactic pentru virusul HIV? Este chiar o chestie normala, avand in vedere precautia care ar trebui sa ne caracterizeze pe toti, de altfel. Si e cu atat mai normala cu cat imaginea tarii noastre nu ne face neaparat cinste peste hotare. Si ma refer aici la atatea si atatea cazuri, unele din ele intamplate chiar recent, in care ne-am lovit, la nivel informational, dar si fizic, de intoleranta altora. Sau poate doar de precautia lor, in cel mai fericit caz. Pretentiile englezilor sunt si ele de inteles. Ce ne-a fost noua insa greu sa intelegem a fost reprezentat de cazul articolelor aparute in acel ziar italian, care ne facea cu ou si cu otet. Ne-am legat de tot ce ne-a deranjat, unii dintre noi au tipatu, au facut urat, s-au simtit nedreptatiti. Asa ne simtim cu totii, dar din pacate uitam ca spre deosebire de alte cazuri ce prezentau pozitii oficiale ale unui stat, de data aceasta era vorba despre un simplu articol. Nu era portavoce pentru parerea Italiei despre noi, nu reprezenta parerea intregului popor italian. Si chiar daca ar fi reprezentat-o, fiecare cu parerea lui. Ce putem face in acest caz, mai ales tinand cont de faptul ca ne dorim a fi toleranti si raliati la principiile democratiei, nu ale totalitarismului? Nimic. Inghitim in sec si mergem mai departe. E parerea lor, e un simplu articol de ziar. Chiar daca nu ne convine, prezinta totusi o realitate observata acolo, in Italia, unde suntem reprezentati in principal de muncitorii la negru si de rromii italienizati deja, de cand au plecat la cersit sau furat si nu s-au mai intors. Au scris oamenii ce au vazut. Mai mult, reprosurile ar trebui sa ni le facem noua, ca popor si conducatori, care nu au stiut cum sa-si tina romanul acasa, sa nu mai plece si sa ne faca de ras dincolo. Nu in ultimul rand, nu trebuie uitat dreptul la libera exprimare, drept garantat oricarui cetatean intr-un stat democratic (drept de care beneficiaza si mass-media, deci), consfintit inclusiv de Declaratia Universala a Drepturilor Omului si de Conventia pentru apararea drepturilor omului si a altor libertati fundamentale, de Constitutia Romaniei, dar si de alte legi organice din alte state. E adevarat ca si acest drept la libera exprimare poate avea diverse nuante, de la informare obiectiva la manipulare, dar este totusi un drept. Chiar daca produsul finit ne incita, avem si noi drepturille nostre, aceleasi cu ale lor, si nu ne tine nimeni din a le folosi, pentru ca dreptul la libera exprimare reprezinta libertatea de opinie, libertatea de a comunica informatii si idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a avea vreo ingradire teritoriala. Italienii si-au manifestat-o in limitele pe care ei le-au considerat necesare, prin prisma bunului simt cu care ar trebui, logic, sa fie corelata. Pe noi chestia asta ne-a atins la coarda sensibila. Nu inseamna ca cineva are dreptate, sunt numai pareri si adevarul este undeva la mijloc. Mai bine am face daca ne-am uita in propria ograda, ca nici noi nu suntem mai de soi. Mai bine ne-am rezolva problemele, respectandu-ne pe noi insine si abia apoi sa pretindem respectul altora. Nu suntem cu nimic mai prejos ca italienii. Si noi functionam dupa legea junglei, si noi dam in cap cu opinii celui de langa noi - deocamdata numai pe plan intern, ca suntem prea insignifianti in Europa sa ne dam in stamba, dar cu siguranta o sa o facem la un moment dat. Si-atunci, de ce facem prea mult zgomot pentru nimic?