Doua motive de perplexitate am avut in ultima vreme. Si amandoua mi-au fost provocate, de la Paris, de presedintele Basescu.

Mai intai, am aflat dintr-o declaratie facuta ziaristilor de presedintele nostru ca, azi, pe malurile Dambovitei avem un nou soi de democratie. Nu una banala, obisnuita, cum e in Franta, in Germania sau in alte tari europene. Nici una „originala“, cum aveam prin anii ’90. Azi, ne-am pricopsit cu o „democratie eficienta“. Basescu n-a precizat nici cand a avut loc decesul „democratiei originale“, nascuta in primul mandat al lui Ion Iliescu, nici daca se va organiza vreun parastas al acelei democratii. S-a marginit sa-i anunte pe francezi ca romanii au ceea ce pe la Paris nu prea exista, daca ne ghidam dupa tulburarile sociale care s-au petrecut in ultima vreme in capitala Frantei.

Ce-o fi insemnand „democratie eficienta“ si prin ce se deosebeste ea de vechea „democratie originala“ e pentru mine un mister. Daca judec dupa ceea ce vad in politica romaneasca, „democratia eficienta“ se abate de la canoanele clasice. Face un pas inainte. Puterea nu se mai multumeste sa se lupte cu Opozitia. Se imparte in tabere care se lupta intre ele. In consecinta, Puterea se compromite singura, fara ajutorul Opozitiei. Eficient, nu?

Dar, la urma urmei, de ce-o fi avand nevoie „democratia“ de un adjectiv, care sa atarne de ea ca zdreanta rosie atarnata de incarcaturile care depasesc lungimea camioanelor pe sosele? Sincer sa fiu - si las, acum, orice ironie deoparte - nu sunt in stare sa dau o explicatie sigura. Presupun ca si „democratie originala“ si „democratie eficienta“ s-au nascut, ca expresii, dintr-un complex. Din gandul ascuns ca democratia pusa la cale la noi dupa ruptura oficiala cu comunismul, din decembrie ’89, nu e tocmai democratie. E un amestec de regim oligarhic si de forme democratice, cu alegeri in care „suveranitatea poporului“ decide, din patru in patru ani, ce oligarhi vor guverna tara. Dar, evident, asta nu-i decat o presupunere.

Alt motiv de perplexitate mi l-a dat tot d-l Basescu si tot din capitala Frantei. Intr-o conferinta de presa cu ziaristii straini, presedintele nostru a afirmat ca Romania n-ar mai fi o „tara corupta“ si ca strainii care se grabesc sa ne puna aceasta eticheta gresesc, deoarece - a zis Basescu - „aceasta nu mai e o realitate“. Ca sa vezi! Si noi nu stiam nimic! Daca ar fi sa-l luam in serios pe d-l Basescu, am fi chiar mai „curati“ decat unele state membre ale Uniunii Europene. Mai lipsea sa adauge (dar, probabil, l-a impiedicat modestia) ca am putea sa-i trimitem pe fostii nostri corupti in calitate de misionari, la Paris, la Berlin sau la Londra, pentru a face si acolo ordine.

De fapt, Traian Basescu n-a fost „original“. Inaintea lui, premierul Tariceanu a declarat, si tot la Paris (intr-un interviu acordat ziarului „Le Figaro“), ca „in Romania coruptia nu mai e o problema“. Iar inaintea d-lui Tariceanu, Adrian Nastase a sustinut, pe vremea cand era prim-ministru, ca oficialii europeni ne pun eticheta de „tara corupta“ urmarind niste interese.

Cu siguranta, Traian Basescu n-ar fi riscat sa spuna la Bucuresti ca Romania nu mai e o tara corupta. Francezilor le putea servi aceasta gogoasa, pentru ca nu francezilor le-a spus, in campania electorala din anul trecut, ca, venind la putere, se va bate cu „sistemul ticalosit“ si ca va umple cu „tepe“ Piata Victoriei. Romanii, in schimb, si-ar fi pus, inevitabil, niste intrebari, la care nu stiu ce-ar fi putut raspunde Basescu. A ajuns dupa gratii, in ultimul an, macar un singur mare corupt? Am vazut noi altceva decat spectacol in trambitata lupta cu coruptia? Si am visat, oare, ca Basescu insusi, cand a uitat de PSD, a perorat pe tema grupurilor de interese care s-ar fi infiltrat inclusiv la Palatul Victoria?

Fireste, nu e ceva nou in politica romaneasca ruptura dintre realitate si imaginea de export. Dar povestea cu disparitia subita a coruptiei e prea gogonata. Sau poate ca asta inseamna „democratie eficienta“. Coruptia e si nu e.