Realegerea domnului Mircea Sandu in fruntea FRF a fost un eveniment pe cat de asteptat, pe atat de comentat. Pentru multi dintre cei care traiesc din fotbal pare ca a fost un prilej de mare bucurie. Cel putin asa aratau declaratiile facute cu fete pline de satisfactie, dupa anuntarea rezultatelor, ale celor pentru care cuvantul „schimbare“ provoaca fiori pe sira spinarii.
Multi dintre noi l-am admirat pe cel alintat cu porecla „nasul“. A fost, la un moment dat, un jucator bun, in general corect si foarte serios. Alegerea sa in fruntea federatiei acum 15 ani a fost considerata cea mai potrivita, fostul inaintas de la „Sportul“ parand a fi garantul unei schimbari dorite de catre toti cei care asteptau modificarea in bine a situatiei fotbalului de la noi. Daca la inceput toate sperantele pareau a fi indreptatite, au urmat deziluziile, legate evident de rezultatele slabe, obtinute mai ales de echipa nationala.
Au inceput sa curga scuzele, s-a dat vina pe proasta organizare a centrelor pentru copii si juniori, pe starea proasta a economiei si, nu in ultimul rand, pe un soi de „conspiratie internationala“, care (vezi Doamne!) facea tot felul de „misculatii“ pentru ca romanii sa ramana simpli spectatori la marile confruntari internationale din lumea „sportului-rege“. In cele din urma, unul dintre marii vinovati era chiar domnul Sandu, tocmai cel care nu scapa nici un prilej de a da vina pe altii.
Din acel moment, fostul si actualul presedinte al federatiei a inceput sa semene, din ce in ce mai mult, cu domnul Iliescu. Au inceput sa curga indemnurile la calm si la atat de periculosul „consens“. Aidoma fostului presedinte al tarii, domnul Sandu a inceput sa se creada „vesnicul ales“, singurul capabil sa conduca destinele fotbalului, semne proaste pentru un personaj care parea un om cu capul pe umeri.
Din pacate, n-a fost sa fie asa. Aparitia unui contracandidat foarte serios in persoana lui Gica Popescu a facut din Mircea Sandu un personaj jalnic. Actiunile sale, printre care s-au numarat oferirea unor posturi celor care nu l-ar mai fi dorit ca sef si, mai ales, para la FIFA, potrivit careia politicul s-ar fi implicat in alegeri, au fost de domeniul penibilului. La fel cu Ion Iliescu, „Nasul“ nu a gasit puterea de a renunta la timp. Faptul ca este sprijinit, cu precadere, de „dinozaurii“ din lumea fotbalului ar trebui sa-i dea de gandit. „Lada de gunoi“ a istoriei este teribil de incapatoare si, in cele din urma, ii va inghiti pe toti cei care sunt convinsi ca sunt indispensabili, chiar si atunci cand realitatea ar trebui sa-i atentioneze ca vine si momentul unei retrageri firesti. Din politica sau din sport.