Se spune ca adevarata viata a unui scriitor incepe dupa moarte, in cazul in care este ceva viu in opera sa. In urma cu doua zile a trecut in nefiinta un mare OM, Octavian Paler. La el totusi nu se poate aplica principiul enuntat mai sus, pentru simpul motiv ca el si-a trai opera in timpul vietii. Prin ce a scris, prin modul in care s-a exprimat public, fara a se ascunde in spatele unei imagini, fara perdea si fara inflorituri, intr-un limbaj clar si transpunand in cuvinte cu o usurinta de care putini sunt capabili ceea ce simtea, Paler a fost o figura luminoasa, nelinistita, inteligenta, plina de profunzime si demnitate, a Romaniei post-decembriste. In operele lui Paler, si nu doar in cele aparute dupa primul preinfarct, razbatea un principal sentiment: teama de moarte, teama ca nu va mai trai o a doua zi in care sa simta frumusetile din jur si oamenii, in care nu va mai putea sa vada marea pe care o iubea atat. Spunea ca "meseria de a trai" nu se invata, ca toate lectiile pe care i le-a dat viata au fost zadarnice, deoarece nu a retinut nimic din ele, nu si-a corectat nici un defect, nu si-a reparat nici o greseala. Si, intr-un anume sens, si-a visat viata, mai degraba decat a trait-o, asta desi lumea nu este facuta pentru visatori si in nici un caz pentru visatorii care se multumesc sa-si viseze doar viata. Si totusi el povestea franc despre faptul ca s-a multumit sa viseze lucruri pe care nu era in stare sa si le doreasca in realitate si cu atat mai putin nu era in stare sa le obtina, oferindu-si compensatii fictive si, nu o data, s-a justificat cu argumentul ca visul face si el parte, cumva, din realitate. Credea ca melancoliile lui seamana cu baltile tulburi formate dupa ploaie, in care poti intra fara sa te ineci si era macinat de tristetea ca n-a dus nimic pana la capat. Obosit sa se justifice, se multumea sa-si "sape gradina pana la capat, chiar daca nu infloreste nimic in ea". Si totusi, in cazul lui, au inflorit atatea... Cu o intelegere deosebita a oricarui lucru marunt din care se compune viata de zi cu zi, Paler se trezea, in fiecare dimineata, cu un nod in gat ca, intr-o zi, nu va mai admira inceputul unei noi zile. Acea zi a venit, pentru ca nimeni nu traieste o vesnicie, confirmand crezul sau ca esentiale in existenta omului sunt doar viata, iubirea si moartea. Restul e spectacol, alergatura, amagire. Recunostea ca a fost, mai degraba, "trait" de intamplari si regreta ca, dupa moartea sotiei, era de o desavarsita singuratate. Spunea ca nu are nici un prieten apropiat, la care sa indrazneasca sa sune in miez de noapte daca ar fi simtit nevoia sa se sfatuiasca cu cineva, concluzionand ca viata sa devenise, de multa vreme, un fel de imitatie de viata, fara pic de autenticitate. Acesta era Octavian Paler, un om despre care se spune la tot pasul ca impunea respect prin varsta, cunostinte si viata. A spus intr-un interviu ca traim intr-o criza a valorilor, dar realitatea este ca una dintre marile valori era chiar el. Dumnezeu sa-l ierte! Si as incheia cu o bucatica din Paler pe care multa lume o stie si care imi place nespus prin adevarul continut: "Avem timp pentru toate. Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta, murim".