Un observator extern ar putea spune despre situatia actuala din Romania ca „Traiti vremuri interesante!“, parafrazandu-l pe Winston Churchil. Noi, cei din tara, putem afirma ca sunt vremuri de cosmar. Anul acesta, ne-a batut Dumnezeu. Toata suprafata tarii a fost rasa de puhoaie, zeci de oameni au fost luati de diluviu, localitati intregi au disparut de pe harta, poduri, sosele si drumuri au disparut ca si cum nu ar fi existat. Durerea oamenilor mai poate fi alinata doar de rugaciunile catre Cel de Sus. Si in tot acest peisaj apocaliptic, clasa politica pare sa fi innebunit de-a binelea. Cu o sfidatoare nesimtire, nu are altceva de facut decat sa se injure in „custile de maimute“ numite Senat, Camera si Guvern. Judetul Buzau este vai steaua lui, cu toate podurile importante rupte, iar presedintele consiliului judetean voiajeaza impreuna cu familia in Belgia. Bucurestiul este sufocat de ploi si zoi iar directorul frantuzit al unei firme luate in custodie de straini ne trateaza ca pe niste retardati din lumea a patra, spunand ca nu mai avem voie sa tragem apa la buda pentru ca inundam Cartierul Ferentari. In acest timp, senatorii si deputatii, chiar atunci cand le cade apa in cap in propriile birouri, nu inceteaza marea lupta pentru ciolan si scaune. Urmandu-le pilda, nenorocitii loviti de soarta si puhoaie au uitat ce inseamna munca si stau cu mizeria si malul in casele ruinate, asteptand pomana de la cei care au ca prioritate doar propriile interese. Cu un presedinte care rade cam mult si pentru care apa multa inseamna doar nostalgia calatoriilor pe mare, cu pasarile de prada de aiurea care au inhatat prin contracte mai mult decat oneroase pana si ultimele resurse de care tara mai avea parte, putem sa trecem linistiti, acum, in pragul aderarii la UE, in categoria semicoloniilor din lumea a treia. Peste toate acestea, daca nu platim birurile la stat, care, dupa unele aprecieri, sunt de cinci ori mai mari decat in orice tara civilizata, ne putem trezi linistiti la puscarie pentru cativa ani buni. Cel putin acolo, dupa aplicarea ultimelor standarde ale drepturilor omului, nu ai grija birurilor, a intretinerii si a papicii de zi cu zi. Traind in asemenea lume, este explicabila marea incredere in Viata de Apoi exprimata prin creditul de peste 85% acordat clericilor de catre romani. Singura solutie ramasa este viata la manastire sau supravietuirea cu o imensa senzatie de greata.