Multi dintre noi am inceput sa ignoram deja istoria Romaniei, in special cea recenta, nu ca pe cea deja intrata in... istorie am cunoaste-o prea bine. Si nu o spun numai ca urmare a penibilelor desfasurari de forte si a rezultatelor de la super-mediatizatul concurs al "marilor romani". Problema este, de fapt, ca nu avem o istorie curata si nefiltrata prin constiintele epocii de aur, si nu avem nici o istorie oficiala a celei de a doua jumatati a secolului trecut, de exemplu, pe care sa o putem studia cu incredere si sa o luam ca punct de referinta. Stim cu totii din propriile trairi ce s-a intamplat si cum, nu avem deocamdata nevoie de ceva scris. Avem fiecare propria istorie, propria viziune asupra ei. Sper sa nu ajungem sa o transmitem oral, din gura-n gura, pana viziunile diferite se vor bate cap in cap si vom apela, cine stie, la martori exteriori sa ne clarifice problemele si sa ne spuna cum a fost si cum am trait, cum de altfel deja se intampla. Cu riscul de a parea ciudata vorbind de generatiile viitoare (cuvinte mari in ziua de azi), nu pot sa nu ma gandesc ca noua generatie de romani nu cunoaste Romania decat asa cum se prezinta ea astazi: corupta, invechita, imbatranita, cu o spoiala exterioara ce cu timpul va lasa cancerul si rugina sa-si scuture praful pentru a iesi la iveala. Multi dintre noi au ales sa-si traiasca istoria de romani in afara granitelor Romaniei. Nu ii judec, fiecare o face pentru el. Isi cauta o identitate in alte parti, pentru ca, cel putin deocamdata, cu cea din nastere ii este rusine. Iar acasa criza se adanceste si nu da semne reale, chiar daca se vorbeste de atatea schimbari, ca ar putea oferi in viitorul apropiat vreo garantie a iesirii din criza, a gasirii unui drum care chiar duce spre ceva, dupa atatea bajbaieli. Saracia nationala ne-a facut egoisti intr-o contemporaneitate care isi scrie istoria intr-un ritm infernal. Si e dureros ca, in conditiile in care oricum nu stii cum arata viitorul, nici sa nu il poti intui...