Nimic nou sub soare - zice vorba veche. Spirala vorbelor (a ideilor, a intamplarilor, a faptelor mai mult sau mai putin previzibile etc.) ne intoarce mereu in locuri sau vremi pe care credeam ca le-am uitat, dar care ne impresoara ori se pravalesc peste noi pe negandite.
Cum sa nu tresari, prin urmare, cand il auzi pe Mircea Geoana vorbind in anul de gratie 2005 despre „Revolutia binelui“, cu aceeasi dezinvoltura si patos revolutionar cu care, in urma cu 15 ani, mai-tanarul Ion Iliescu vorbea, aducandu-le un omagiu si chemandu-i la lupta cea dreapta pe celebrii de atunci „oameni de bine“! Si cum sa nu incerci sa intelegi, in acelasi timp, felul in care a traversat acest cuvant generatiile, fascinand atunci ca si acum pe liderii pesedisti si facandu-i sa-l puna la temelia mai tuturor declaratiilor lor politice!
Fara indoiala ca primul motiv pentru care binele se arata atat de ispititor pesedistilor de toate varstele (si nu numai lor: „Sa traiti bine!“, va amintiti?!) este categoria morala pe care o reprezinta si care il impinge in fata pentru ca da bine la popor. Din aceasta perspectiva, inceperea Revolutiei binelui, propusa de Mircea Geoana, cu „dinamitarea cuiburilor de corupti“ pare cat se poate de in firea lucrurilor. Deoarece coruptia s-a dovedit in anii postrevolutiei cel mai mare dusman pentru romani. (Nu pentru toti, desigur.)
Ceea ce pare sa ignore insa Mircea Geoana este faptul ca masurile radicale si neaparat eficiente pe care ar trebui sa le aduca aceasta revolutie a binelui (intre care formarea unui Parlament unicameral, votul uninominal, descentralizarea administrativa, contractul social antisaracie etc.) ar trebui sustinute de un partid care in toti anii din urma n-a dat nici un semn ca ar fi interesat cu adevarat de impunerea acestei categorii morale in viata politica si sociala a Romaniei.
Si tare ne ispiteste ideea ca noul trambitat bine revolutionar al domnului Geoana nu ascunde, in fapt, decat intentia Domniei sale de a para atacul venit dinspre grupul Iliescu-Roman, cel care a anuntat constituirea unui pol al stangii, cu ajutorul „de bine“ din zona elitelor intelectuale.
Facerea de bine e, desigur, ispititoare pentru politicianul roman. De multe ori insa (o spune tot o vorba veche), ea are consecinte usturatoare.