Duminica dimineata, cind racoarea inca ne mai rasfata, am purces la o plimbare in parc. Pustiu. Doar doi vecini simpatici isi plimbau odraslele: Nora si Karina, doua cockerite sentimentale…

Bucurosi de prezenta noastra, copacii de pe marginile aleii isi uneau in inalturi crengile, zamislind contururi de catedrala gotica, indemnindu-ne parca la o rugaciune de multumire pentru Nicolae Romanescu si daruindu-ne cu discretie umbra necesara unei placute plimbari. Razele soarelui, inca somnoroase, se scaldau in roua ierbii. Mai curate, proaspete sarutau cu sfiala luciul lacului, care, emotionat, se impodobea cu fine dantele de ceata. Pestii saltau o clipa dupa vreo giza, apoi dispareau, lasind in urma cercuri,cercuri… Era atita frumusete, atita tihna de parca n-am fi fost in Romania.

Am intrat apoi in cimitir; lucru pe care il fac ades, pentru acomodare. Locatarii dormeau linistiti, aidoma alesilor nostri in parlament. Gogu Virvoreanu, sobru si distant, privea ceva ce parea a fi departe, foarte departe; dar ce anume numai el stie. Putin ii pasa de disparitia lanturilor de arama care ii strajuiau statuia. Se gindea poate ca acum, transformate intr-un cazan de tuica, servesc unui scop nobil.

Influentat de decor, gindul s-a mutat la cei pe care recentele inundatii i-au obligat sa plece dincolo. Revolutie, mineriade, inundatii, prea multe victime, prea multe sacrificii pentru un ipotetic si iluzoriu 'mai bine'.

In clipele de cumpana, un popor isi dezvaluie prin fapte, veridic si real, trasaturi ascunse, care, chiar daca nu sint definitorii, sint totusi adevarate.

Oamenii au parasit casele inundate; in urma lor, alti oameni (oare) au furat tot ce se putea fura. Un morar de pe Siret, pentru numai un milion de persoana, s-a oferit sa transporte cu barca oamenii dintr-un sat inundat.

Un satean intrebat de un reporter daca ajutoarele care vor sosi vor fi consistente a raspuns ca nu crede ca va fi asa, fiindca vor fi distribuite de primar si consilieri, care au lipici pe degete.

Desi anuntati de iminenta inundatiilor si solicitati sa ia masuri preventive, multi primari si-au luat liber la sfirsitul saptaminii. Ca si muncitorii romani care se ocupa de repararea podului de la Maracineni, a carui surpare a izolat practic Moldova.

Sinistratii mutati intr-o comuna vecina stateau pe ulite; localnicii nu prea se ingramadeau sa-i invite in case sau sa le ofere o coaja de piine.

Cind sinistratii dintr-un sat au primit ajutoare, oamenii din satul vecin, care nu patise nimic, au venit si s-au infruptat din ajutoare, motivind ca si ei sint saraci. A trebuit sa vina un potop ca sa constatam ca la tara multe case sint de chirpici si ca saracia este multilateral dezvoltata, nu imaginara, ca in rapoartele oficiale.

Sinistratii romi cazati intr-o scoala au distrus-o aproape complet. Un satean, intors acasa dupa retragerea apelor, statea in mijlocul curtii, intrebindu-se de ce nu vin autoritatile sa-i adune gainile moarte.

Multe diguri n-au rezistat, fiindca materialele si fondurile necesare consolidarii lor s-au transformat in vile pentru stabi. Intr-o comuna, un sfert din locuitori jeleau, iar ceilalti chefuiau. In alt sat, un om s-a inecat in curtea bisericii; dorea sa ajunga 'acolo' si a ajuns.

Circiuma si biserica (ordinea nu conteaza) au constituit un sprijin permanent pentru oameni; mai tirziu au venit si autoritatile, care, sa recunoastem, au facut multe lucruri bune. Dar va trebui sa treaca mult timp pentru ca existentele oamenilor sa se reinnoade, cit de cit. Putem vorbi de drama celor care au pierdut tot, dar nu avem cum sa ne dam seama de amploarea si durerea acestei drame; desi vom simula ca da.

E totusi nedrept ca unii sa-si piarda putina agoniseala strinsa cu multa truda si prin munca cinstita o viata intreaga, in timp ce altii au obtinut averi imense, in citiva ani, pe cai laturalnice. Ati auzit de vreo vila luata de ape sau de vreun elicopter distrus de puhoaie, de donatii ale nababilor autohtoni ?

Dar de ce ar face-o ?