Intr-un volum recent aparut la editura "Historia", sub titlul "Intre Washington si Bucuresti", d-l Andrei Brezianu, un bun cunoscator al realitatilor americane, ne atrage atentia ca e superficial sa discutam, cum suntem inclinati s-o facem, despre o singura America. In realitate, ne spune autorul acestui volum, peste Ocean se confrunta, mental si cultural, doua Americi: o "America retro", conservatoare, traditionalista, si o "America metro", a marilor aglomerari urbane, unde regula pare sa fie "zero frane", orice fiind permis in numele modernizarii.
Preluand aceste notiuni, as observa ca si la noi am putea discuta azi, simplificand desigur, de o "Romanie retro", mai atasata de traditii, de pastrarea unor moduri de a fi "specifice", si de o "Romanie metro" care concepe "modernitatea" fara prea mult trecut, "fara bagaje". Confruntarea dintre cele doua Romanii e in curs, chiar daca nu e foarte vizibila, desfasurandu-se uneori in forme discrete sau subterane. Si ar fi o mare eroare s-o ignoram deoarece in ambele "tabere" exista capcane si riscuri. Un exces de "retro" ar duce la anchiloza. Un exces de "metro" ne-ar pune in situatia sa intram in Europa fara amintiri si identitate.
Voi da un singur exemplu, din categoria "metro", care nu cere prea multe argumente, sper, pentru a-i demonstra implicatiile negative. Un profesor de filosofie din Buzau a facut o reclamatie la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, cerand ca icoanele sa fie interzise in scolile din Romania. Si s-au gasit repede adepti ai "corectitudinii politice" care au sustinut ideea.
As vrea sa spun, pentru a fi bine inteles, ca daca ne-am inchipui "Romania retro" si "Romania metro" sub forma a doua vagoane, eu m-as afla undeva pe tampoane, intre ele. Nu cred ca traditiile trebuie fetisizate, dupa cum nu cred ca modernitatea se construieste pe un teren gol. Cat priveste religia, nu cred ca preotii si ierarhii nostri procedeaza intelept cand fac slujbe pentru a sfinti un stadion inaintea unui meci de fotbal, dupa cum nu mi se pare ca politicienii dau dovada de bun simt cand il transforma pe Dumnezeu in agent electoral. Dar repet ceea ce am mai spus, se pare. Mai mult decat de Dumnezeu, ma tem de absenta lui Dumnezeu. Nevoia de sacru a omului nu e o ideologie. Este, as zice, o modestie necesara care ne inalta dincolo de ridicol si de vulgar.
Intorcandu-ma la icoane, sa inteleg oare ca pe adeptii evacuarii lor din scoli ii deranjeaza, cand intra in marile muzee, salile unde sunt expuse operele Renasterii, pline de scene sacre? Sa deduc ca d-l profesor care vrea sa fie scoase icoanele din scoli isi sfatuieste elevii sa evite tablourile semnate de Rafael, de Fra Angelico sau de Titian, pline de simboluri religioase? Repet: nu-mi place sa-i vad pe politicieni descinzand din limuzine pentru a saruta niste moaste gandindu-se ca asta poate aduce voturi, dar mi se pare ca dreptul de a respecta ideea de sacru intra, firesc, in "drepturile omului".
In cartea la care m-am referit, exista si un eseu in care e descrisa batalia data intre "America retro" si "America metro" pe tema Craciunului. Diverse minoritati au incercat, si inca incearca, pe cai diverse, inclusiv prin publicitate si comert, inlocuirea Craciunului traditional cu sarbatori paralele. Unul din cei mai reputati publicisti americani a scris in "The Washington Post" un articol, care a starnit valva, intitulat "Lasati odata Craciunul in pace", indreptat impotriva tentativelor de a goli aceasta sarbatoare de sensul ei crestin. Preluandu-i vorbele, as zice si eu: "Lasati odata icoanele in pace".