"Per aspera ad astra" ("Pe cai anevoioase catre stele"). Aceasta a fost deviza aleasa pentru diploma in care eram "pozati" toti absolventii Liceului "Radu Negru" din Fagaras, promotia 1945. Imi amintesc de ea fiindca in ziua cand scriu acest comentariu (15 septembrie) ar trebui sa fie prima zi de scoala. Si zic "ar trebui sa fie" cu o strangere de inima. Probabil, pentru orice copil, intalnirea cu scoala e mai mult decat o simpla emotie. E un eveniment. La sapte ani, cand am devenit elev al scolii primare dintr-un sat de la poalele Fagarasilor, stiam deja sa citesc si sa scriu. Aveam si "lecturi". Citisem de vreo sapte ori Biblia, prima carte de mitologie care m-a pasionat, si chiar cateva romane politiste, intre care unul se chema "Omul din Maroc", de Edgar Wallace. E adevarat, habar n-aveam cam pe unde se afla in lume Marocul, dar ce conta? Totusi, prima zi in care tatal meu m-a dus la scoala mi s-a fixat in memorie cu toate detaliile care compun un moment capital. Revad si cerul din acea zi, acoperit pe jumatate de nori din care se scutura o ploaie vaga, si baltoacele de pe ulita. Pe vremea aceea scoala era, alaturi de biserica, institutia cea mai respectata in sat. Invatatorii faceau parte din elita satului, iar oamenii cu carte se bucurau de un prestigiu pe care nimeni nu-l punea in discutie.
Conform unor date din anii 1939-1940, salariul unui invatator definitiv era de peste 4 mii de lei, iar al unui profesor de liceu era de aproape 9 mii. Daca luam in calcul ca, potrivit datelor din aceiasi ani, o pereche de boi valora 40 de lei, ne dam seama ca societatea din acea vreme avea alta atitudine fata de ceea ce intelegem prin notiunea de "dascal". Si nu pot sa nu ma intreb. Oare un copil din Lisa, satul din care provin eu, are azi posibilitatea sa ajunga, asa cum am ajuns eu, la liceu si la Universitate? Categoric, raspunsul e negativ. Azi, scoala primara din Lisa e in paragina. Doar cativa copii mai invata in ea. Altadata, a fi analfabet era o rusine. Acum, e o banalitate. La Liceul "Spiru Haret" din Bucuresti, unde am invatat sapte ani, trebuind, din cauza razboiului, sa ma mut pentru ultima clasa la Fagaras, am beneficiat, pe baza de concurs, de una din cele cinci burse asigurate de parintii elevilor, "Spiru Haret" fiind pe atunci un liceu preferat de "inalta societate bucuresteana". Bursele acelea sunt de neimaginat in prezent. Mi se asigurau, pe langa scutirea de taxe scolare, intretinerea in Bucuresti, la internat sau la gazda, uniforma, manualele si chiar trei calatorii dus-intors in vacanta de Craciun, in vacanta de Pasti si in vacanta mare.
Mai au rost, oare, comparatiile? Nu cunosc vreun caz in care "noua burghezie", alcatuita din imbogatitii ultimilor saisprezece ani, sa sponsorizeze atat de generos sansele unor copii din medii cu mai putin acces la cultura. Ma tem ca azi in Romania copiii de la tara nu dispun de nici o sansa, daca n-au norocul sa aiba niste parinti dispusi sa munceasca la negru sau sa spele vase prin Italia sau prin Spania pentru a le asigura fiilor sau fiicelor lor o instructie cuviincioasa.
Si ce scoala incepe azi? Una in care bucuria "evenimentului" e umbrita de greva pusa la cale de sindicatele din invatamant. Nu stiu daca din 1864 (anul de la baza invatamantului romanesc) anul scolar a inceput vreodata cu un miting de protest. Am impresia ca 2006 reprezinta o "noutate" penibila si in aceasta privinta. In vreme ce milioane de copii traiesc emotia intalnirii cu scoala in clase, o parte dintre profesori sunt in alta parte. Dar "spre ce" duce acest drum? Ma tem sa aproximez un raspuns.