Cu ceva vreme in urma, am participat la o discutie provocata de intrebarea: "Care e pacatul principal al romanilor?". Am stat pe ganduri inainte de a decide sa dau un raspuns. In cele din urma, am formulat unul care, in absenta unor explicatii, parea cam sofisticat. Pacatul nostru cel mai mare - am zis - este incapacitatea de a ne judeca, in mod serios si critic, pacatele. Pentru tot ceea ce merge rau in viata noastra, pentru tot ceea ce s-a intamplat negativ in istoria noastra, noi cautam scuze, nu explicatii. La urma urmei, ce este celebra lamentatie a lui Miron Costin, ca nu "bietul om" e deasupra "vremilor", ci "bietul om" e "supt vremi"? Nu e o scuza? Nu ne trimite ea la fatalismul nostru proverbial? De cate ori n-am auzit zicandu-se ca "n-am avut noroc", ca "asa a fost sa fie" sau ca suntem "victime" ale rautatii altora, in loc sa observam un adevar simplu, ca toate guvernele pe care le-am injurat sau le injuram au rezultat din votul nostru la urne?
Semnul cel mai clar ca ne lipseste taria de a ne judeca in mod critic este, dupa parerea mea, antipatia de care ai parte daca iti permiti sa fii sceptic. Am mai spus-o, in Romania un singur pesimist e tolerat, scutit de reprosuri, si acela numai in facultatile de filosofie. E vorba de Schopenhauer. In rest, pesimistii sunt vazuti cu ochi rai, chiar inainte de a apuca sa-si argumenteze ingrijorarile. Am auzit de sute de ori formulat cu dispret cuvantul "cassandra", desi o minima cunoastere a mitologiei ar trebui sa impuna putina prudenta. Caci, cum se stie, Cassandra a avut totdeauna dreptate in profetiile ei. Tot ce a prezis ea s-a si intamplat. Numai ca nimeni n-a luat-o in serios.
Fireste, si eu stiu ca nu ne putem lipsi de speranta. Dar cred ca speranta folosita ca drog, ca anestezic pentru a anula ingrijorarile, temerile, nu e o solutie. Asta imi aminteste despre un alt pacat al nostru. Acela de a "normaliza" orice "anormalitate", de a ne obisnui cu orice. Aproape nu ne mai surprinde, dupa saisprezece ani de cand ironizam "democratia originala", teoretizata de Ion Iliescu, ca libertatea poate arata si urat; nu ne mai surprinde circul produs de politicianism, nu ne mai surprinde ca numarul cel mai mare de politicieni corupti si capatuiti se afla in singurul partid care se mai revendica, azi, a fi "de stanga", adica PSD. Ne-am obsinuit si cu scandalurile si cu lehamitea. Nu mai impresioneaza pe nimeni ce arata sondajele, ca numarul celor dezgustati de politica este in continua crestere, desi indiferenta civica ridica mari probleme legate de sansele democratiei.
Am explicat in "Don Quijote in Est" de ce, dupa parerea mea, "disperarea" nu e totuna cu "lipsa de speranta". Ziceam ca singura pe care Ceausescu si fortele de represiune n-au mai putut-o stapani la 22 decembrie 1989 a fost acea disperare care, golindu-te de puterea de a astepta, te goleste si de teama. Acea disperare in care nu mai stii decat ca "asa nu se mai poate". Eu cred ca acea forma de disperare a multimilor iesite in strada l-a speriat pe Ceausescu si l-a determinat sa se urce in elicopter. Ei bine, cand deplang, in principiu, "incapacitatea noastra de a dispera" n-o fac ca un pesimist, n-o fac pentru a nega speranta. Ceea ce deplang este neputinta de a ne ridica deasupra resemnarilor, deasupra lehamitei. Deplang tendinta de a confunda speranta cu un anestezic, uitand ca intr-o democratie nu exista scuze, ci explicatii pentru cum arata politica si politicienii.
Poate n-ar strica sa ne gandim si la partea noastra de vina in ceea ce ne nemultumeste azi. Si nu ma refer la calamitatile naturale, de genul inundatiilor.