In Lisa, sarbatorile nu erau "zile de odihna". Erau zile in care oamenii aveau o stare speciala. Nimeni din sat nu si-ar fi ingaduit sa apara, duminica, in public, in haine de lucru. Batranii se imbracau in haine de sarbatoare doar pentru a iesi sa se aseze pe lavita, in ulita. Noptile de Inviere, in Bucuresti, au ceva de chermeza, vag religioasa. Si mi-ar fi imposibil sa compar raliurile care pleaca in forta, dupa ce "spectacolul" aprinderii lumanarilor s-a terminat, cu misterul noptilor de Inviere din copilarie.
Mi se va spune ca amintirea "poetizeaza". Poate. Raman, totusi, la convingerea ca, azi, ne golim sarbatorile de sacru. Ele nu mai sunt, ori sunt din ce in ce mai putin, "evenimente sufletesti". Au devenit doar "obiceiuri", "datini" pe care le respectam. Ma poate contrazice cineva ca traim din ce in ce mai exterior, cu tot mai putina viata interioara?
Comunismul ar fi vrut sa colectivizeze si sentimentele, sa confiste si viata interioara. Dar intrebati-i pe librari: niciodata nu s-a citit mai mult ca atunci. Cartile care incercau sa spuna ceva macar prin subintelesuri erau cautate prin "aranjamente" care par azi de domeniul fictiunii. Si intrebati-i pe preoti: in Saptamana Patimilor, bisericile erau pline, iar in noaptea de Inviere nu se auzeau chiuituri in timpul slujbei, cum se intampla acum. Ce demonstreaza asta? Refugiul in viata interioara era atunci o reactie de aparare impotriva pericolelor din viata publica.
Dupa ‘89, individul a iesit in strada si a strigat ceea ce, inainte, abia indraznea sa gandeasca. A devenit liber, desigur, a scapat de frica, dar s-a golit de sine, vociferandu-si parerile. Amintiti-va anii ‘90-‘91. Intorsi acasa, obositi, epuizati, aproape ca nu mai aveam ce sa ne spunem. Deschideam televizorul ca sa traim mai departe patimile din strada.
Pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cand pe esafodul ridicat de revolutia franceza murea o epoca, un libertin care nu intelegea evenimentele, dar se dovedea un fin observator al moravurilor a fost de parere ca omul e condus de trei instincte: de foame, de sexualitate si de ura. As indrazni sa zic ca nu s-a inselat. Si daca adaugam alergatura dupa bani, i-am putea folosi formula pentru a contura un tablou destul de fidel al vremurilor de azi.
Mi se va spune ca intr-o tara cu atata mizerie cata exista azi in Romania e o fatalitate ca sarbatorile sa fie neplacut de zgomotoase si formale, ca la televizor, sau ponosite, atinse si ele de oboseala. Impartasesc numai in parte aceasta parere. Mizeria nu explica totul. Si ma tem ca managerii televiziunilor de la noi nu exagereaza cand afirma ca programele vulgare sau de prost gust cu care ne blagoslovesc nu reprezinta optiunea lor, ci sunt determinate de indicii de audienta.
Am vorbit deseori despre o "criza a valorilor" care goleste de destin societatea de azi si care poate avea consecinte funeste. Si, odata mai mult, imi spun ca important nu e ce face istoria din noi. Important e ce facem noi cu ceea ce face istoria din noi. S-a degradat ceva in sistemul nostru de valori, cred eu, daca ne traim sarbatorile cum le traim: ca maimutele care arunca miezul bananei si agita cojile.
Inchei cu o imagine usor suprarealista. Mi-l pot inchipui pe Dumnezeu ascultand cum se trezesc sevele pamantului primavara, dar nu mi-l pot imagina, in ruptul capului, ducandu-se cu un telefon mobil la Inviere.