Recitesc niste note vechi, din iunie ‘90, cu sentimentul ca timpul s-a asternut peste intamplarile de-atunci, fara sa clarifice nimic.
Oficiosul guvernului, ziarul "Azi", a publicat o lista de intelectuali indezirabili, in care figuram si eu, sugerandu-ni-se sa ne luam talpasita din tara. Mi-am facut geamantanul, dar nu ca sa plec in exil, ci ca sa ma duc la Montreal, unde fusesem invitat la congresul Academiei Romano-Americane. Lasam in urma un Bucuresti traumatizat de pasiuni contradictorii. Unii erau dezolati, stupefiati de rezultatul alegerilor. Altii jubilau. Nimic nu mai era sigur. Totul parea posibil, in aceeasi masura in care totul parea pierdut. La Montreal, am fost gazduit, impreuna cu P.M. Bacanu, de un roman plecat de multa vreme din tara, trecut prin puscarii si printr-un lung calvar al exilului. Un munte de om, caruia i-am produs o impresie falsa, daca ma iau dupa complimentul ca as avea o fata severa "de senator roman". Se pare ca reusesc sa-mi ascund destul de bine vulnerabilitatea. In realitate, de abia sosit la Montreal, imi parea rau ca plecasem de-acasa. Ca de obicei, suportam greu dislocarile.
Congresul a inceput a treia zi dupa invazia minerilor in Bucuresti. Am vazut in jurnalele Televiziunii canadiene scene salbatice din Piata Universitatii si, dintr-un ziar, am aflat ca acasa mi se ceruse moartea. Imaginile, de cosmar, aveau ceva din sedintele de ura de care vorbeste Orwell in "1984", dar cel mai mult m-a ingrozit entuziasmul acelor bucurestence care-i aplaudasera pe mineri si le dadusera flori. Am renuntat la discursul pregatit in avion pentru congres si mi-am marturisit perplexitatile. Ce anume putea motiva acea barbarie? Cine organizase trenurile cu care venisera minerii si din ordinul cui? Cine erau "civilii" care ii condusesera pe mineri prin Bucuresti? Cine le-a dat adresele si fotografiile opozantilor regimului? Erau intrebari firesti. De altfel, foarte putini dintre romanii aflati la Montreal nu si le puneau. Si a fost, pentru mine, o enorma surpriza sa constat, intr-o discutie de pe coridoarele congresului, ca fostul disident Mihai Botez se numara printre ei, incercand, jenat, sa gaseasca justificari pentru Iliescu. La banchetul final, am stat la masa intre Doina Cornea si autorul romanului "Ora 25", Constantin Virgil Gheorghiu, al carui discurs sforaitor si cetos, fara nici o referire la intamplarile tragice din tara, ma impresionase neplacut, din care pricina mi-a fost greu sa injgheb un dialog. Imbracat in haine preotesti, cu o mare cruce pe piept, Constantin Virgil Gheorghiu a suportat, stoic, tacerea mea, dar, in preajma desertului, s-a intors spre mine, masiv si mirat: "Nu, cumva, am fost prea retoric in discursul meu?" Am balbait ceva de circumstanta, ca sa evit o marturisire suparatoare. Profesorul Anghel Rugina mi-a adus in acea seara un elogiu exagerat. Ulterior, drumurile noastre s-au despartit. Al sau ducea la Cotroceni, unde eu n-aveam ce cauta.
Gazda noastra insista sa ne amanam intoarcerea in Bucuresti. "Pana s-o mai potoli vijelia", ne-a zis. Un fost coleg, stabilit la Berlin, ma chema sa ma duc o saptamana, doua la el, explicandu-mi, la telefon, ca, dupa parerea lui, nu era cazul sa ma grabesc sa ajung in tara. Nu stiam ce sa fac pentru ca, de fapt, nu intelegeam. Auzisem si eu ca fusesem infierat la TVR, in calitate de "denigrator", si ca figuram pe o lista de persoane ce trebuiau retinute, daca se prezentau la punctele de frontiera, dar nu eram capabil sa iau in serios asemenea amenintari. Mi se parea absurd sa ma simt cu sabia lui Damocles deasupra capului, de vreme ce nu facusem decat sa ma exprim impotriva Puterii post-decembriste. Mi-am expus nedumeririle legate de mineriada intr-un articol pe care l-am trimis, prin fax, la Paris, ziarului "Le Monde"; articol care, daca n-a fost o complezenta, i-a placut lui Cioran. Apoi, m-am hotarat sa accept invitatia fostului meu coleg de la Berlin.
Asadar, au trecut saisprezece ani de-atunci. Si ce stiu in plus? Nimic! Intrebarile au ramas intrebari. Nimeni nu le-a dat un raspuns. Sa fie adevarat, oare, ca timpul nu face decat sa duca minciunile la arhiva pentru a fi, ulterior, studiate de istorici?