De prea multa vreme, copiii, a caror zi o sarbatorim astazi, au constituit noi si noi generatii de sacrificiu. Pana in ’90, vina era data, pe buna dreptate, pe regimul comunist, cu toate ineptiile si cruzimile de care a dat dovada, in numele unor “nobile idealuri“, care s-au dovedit a fi niste tampenii.
Cine a trait vremurile cu pricina nu are cum sa nu-si aminteasca greutatile pe care le intampinau majoritatea parintilor ca sa le ofere copiilor minime conditii de alimentatie sau de igiena. Cozile interminabile la un litru de lapte degresat, la o jumatate de pachet de unt sau la renumitul salam cu soia, pentru un sandvis lui “ala micu’“, au ramas pentru multi un cosmar. Ca sa nu mai vorbim de intreruperea curentului electric, de frigul din blocuri sau de oalele cu apa incalzite la aragaz (atunci cand “se dadeau gaze“).
Din pacate, intr-o societate care intarzie prea mult asezarea in limitele normalitatii, copiii de azi constituie inca o generatie de sacrificiu. Le-am putea spune “sacrificatii tranzitiei fara de sfarsit“. Este drept ca in privinta alimentatiei sau a igienei lucrurile s-au imbunatatit. Au aparut in schimb mari probleme in ceea ce priveste igiena morala.
Intr-o parte se afla copiii celor (foarte multi) care traiesc in zona asa-numitului prag al saraciei. Acei copii care aud acasa puhoi de injuraturi la adresa celor care “au“, acei copii care nu indraznesc sa viseze ca vor purta altceva decat adidasi contrafacuti ori tricouri de plastic de la tarabele din piete, pentru ca “atat ne putem permite, mama!“. Acei copii care nu prea inteleg rostul muncii, vazand ca ai lor se spetesc pe la tot felul de combinate si fabrici si abia au ce pune pe masa.
In alta parte sunt “imbuibatii“, copiii celor care s-au strecurat, mai mult sau mai putin legal, prin hatisurile tranzitiei si “s-au scos“. Pustii care nu suporta sa mearga decat in “gipane“, sa imbrace numai blugi “de firma“, sa traga chefuri cat mai “trasnet“ cu pustani de acelasi calibru, iar daca iese si de-o “linie“, e si mai “cool“.
Ambele categorii sunt la fel de sacrificate, pentru ca, fie intr-un sens, fie in altul, vor ajunge adulti dezorientati, prea putin capabili sa aprecieze valorile care pot duce societatea spre progresul dorit. Si pentru unii, si pentru altii, trecerea cat mai grabnica la normalitate ar fi cel mai frumos cadou facut intr-una dintre zilele lor. Altfel, vom mai numara multe alte generatii de sacrificiu.