O profetie greu de acceptat la vremea nasterii sale este pe cale sa se implineasca. Au fost necesari 16 ani pentru a asista la spectacolul pitoresc al mijirii zorilor statului de drept si pe taramurile noastre cele oropsite. Primele raze datatoare de nadejdi sunt legate de aparitia in orizonturile inca invaluite de nebuloasa unei tranzitii intunecate a primilor dalmatieni cu nume sonore din zona politicului - Adrian Nastase, al treilea om in stat, Dan Ioan Popescu, fost ministru, si George Copos, actual membru al guvernului. In sfarsit, se prefigureaza o minune. Statul politist, statul de drepti, este in pericol de disparitie. In locul lui incoltesc, e-adevarat, cam timid, sub ochii nostri atat de impaienjeniti, germenii acelui tanjit stat de drept, gandit inca din secolul al XIX-lea de juristii prusaci Mohl, Stahl si Geist ca un stat care, in raporturile sale cu cetatenii, sa se supuna regimului de drept. In sfarsit, renaste speranta ca separarea celor trei puteri - legislativa, executiva si judecatoreasca, - un principiu major al democratiei moderne, autentice-, are sanse de a deveni o realitate palpabila. Ne grabim oare sa intuim ceea ce abia se intrezareste in penumbrele totusi cam departate de asteptarile noastre indelungate? Sa mai avem rabdare, pentru ca nu cumva sa nu retraim o noua dezamagire, constatand ca am fost inselati de o alta fata morgana mestesugit masluita de saltimbancii timpului si locului? Nu ne amagim prea repede sa-l contrazicem pe un oarecare John J. Miller refuzandu-i observatia potrivit careia "Legile sunt doar cuvinte pe hartie, cuvinte care se schimba dupa toanele societatii si sunt interpretate diferit in fiecare zi de politicieni, avocati, judecatori si politisti"? Sirul intrebarilor de acest gen nu pare nelalocul lui. Mai ales daca ne referim la semnalele ce ne parvin chiar din interiorul sistemului. De parca nu i-ar fi suficiente hopurile si hartoapele pe care le are de infruntat in anevoioasa sa inaintare spre standardele europene, justitiei autohtone i se pun bete in roate deseori tocmai de cei care sunt inhamati la scoaterea ei din impas. Constatarea nu e deloc hazardata, daca luam in calcul ca ea apartine ministrului Justitiei, o persoana neincadrata politic, hotarata sa lase ceva solid intemeiat in ograda pe care o gospodareste cu tenacitate. Nu demult, la reuniunea Consiliului National de Implementare a Strategiei Anticoruptie, Monica Macovei si-a exprimat, pentru a nu stim cata oara, dezamagirea asupra modului in care Parchetul si Consiliul Superior al Magistraturii administreaza lupta impotriva coruptiei si reforma in Justitie. Mai mult, referindu-se concret la numeroasele incalcari procedurale consemnate la nivelul unor instante din tara, ministrul nostru a aratat clar obrazul catre acelasi CSM care nu a reactionat cum se cuvenea, pentru ca nu a gasit niciodata vreun vinovat pentru astfel de nereguli. Intr-un final, nu s-a sfiit sa afirme ca ar exista la aceasta ora o justitie paralela in Romania. Ce a vrut oare sa spuna? Ca la noi s-a reusit performanta de a avea doua autoritati distincte in sistemul judiciar? Si anume, una care s-a trezit la realitate si isi face treaba cum scrie la carte, cu gandul la integrarea in Uniunea Europeana, si alta retrograda, recalcitranta, dominata de sechelele trecutului nu prea indepartat? Sa fie, pe mai departe, acest Consiliu Superior... inferior fata de structurile pe care le are in coordonare, din cauza formulei sale elefantine, osificate de pe vremea guvernarii pesediste? Intr-adevar, pot fi aduse si alte argumente pentru a nu fi prea optimisti in privinta unei independente totale a justitiei in raporturile sale cu politica. Se mentin serioase carente, sesizate de voci autorizate, in primul rand in legislatie, in continuare incoerenta, incompleta, nesistematizata si confuza. Se persista in carpeli, schimbari de suprafata, conjuncturale, inclusiv prin neortodoxele ordonante de urgenta care modifica abuziv legile organice, in locul unei operatii radicale de inlocuire cu normele de inspiratie europeana spre care oricum tindem. Judecatorii, cei mai multi profesionisti de buna-credinta (condamnarea corecta pana la un punct a sistemului nu trebuie sa se transforme in osandirea la gramada si, evident, injusta a intregii bresle), sunt victimele unui chinuitor formalism procedural, incalcit si ineficient, in cadrul caruia expertizele produc cele mai puternice incurcaturi... dezinteresate. Nu sunt de ocolit nici opiniile despre existenta in multe zone a unor clanuri mafiote, a unor combinatii avocat-judecator- procuror cu tinta fixa a tunurilor si a blaturilor. Tot atat de adevarat este ca in sistem au patruns ori sunt mentinuti oameni de un profesionalism indoielnic si cu o statura morala compromisa. Nu degeaba, ca atare, greata fata Justitie si revolta indreptatita a unor justitiabili patiti. Sa recunoastem, cu aceeasi obiectivitate, ca, in acesti ultimi 16 ani, Justitia a facut multor semeni prea mult rau ca sa poata fi vorbita, prea curand, de bine. In ciuda atator disfunctionalitati si nemultumiri, se pare ca Justitia noastra se afla in bolc-starturi, in acel nesperat stand-by. Beculetul rosu clipeste vioi, spre urmatorul pas. O mai fi nevoie de ceva timp pana la declansarea butonului play, si aprinderea ledului de culoare verde, dar e limpede ca se pune ceva la cale. Nicicand pana acum nu a indraznit cineva, in afara presei, sa se ia serios de viata politicienilor de rang inalt. Iata de ce ne incumetam sa dam credit deocamdata procurorilor descatusati de lanturile subordonarii fata de sefii ierrahici si, indeosebi, fata de politicienii vremelnici. Abia, apoi, va veni si randul judecatorilor, pe umerii carora apasa povara eliberarii totale de prejudecatile trecutului. Abia, atunci vom avea curajul sa afirmam ca am depasit aceasta debila faza a avanpremierei statului de drept pe care o banuim in acest moment. Tare frumos ar fi ca gongul premierei, atat de ravnita de acest popor ars de dreptate, cum inegalabil constata Eminescu, sa razbata pe glia Romaniei, pana la finele lui 2006.