Cele sase luni cerute (sau acordate, depinde din ce parte privim lucrurile) de presedintele Traian Basescu pentru ca majoritatea institutiilor statului - si, implicit, conducatorii lor - sa arate o schimbare de macaz, in sensul eficientizarii intregii activitati, au trecut. In mod normal, toata suflarea functionareasca - de la secretarul de primarie comunala la ministru, de la grefier de sedinta la presedinte de tribunal, procuror general ori sef de PNA sau de la agent de strada la chestor-sef etcetera - ar trebui sa-si evalueze munca din aceasta perioada si sa priveasca spre Cotroceni cu mai mica sau mai mare tremuratura de genunchi. Deoarece, constitutional sau nu, porunca pastrarii in jilturi sau “taierea de capete“ de acolo ar urma sa vina.
Sondajele, si nu numai ele, continua sa arate increderea unui mare numar de romani in noul chirias de la Cotroceni. Place sau nu, popularitatea acestuia ramane ridicata, chiar daca factorii de eroziune au inceput sa lucreze. Ultimele intamplari, mai cu seama aventura jurnalistilor rapiti in Irak, par a-l fi adus pe Traian Basescu chiar in postura de erou national. Postura ce nu-i displace deloc.
Savurarea izbanzii risca insa sa sfarseasca nu tocmai bine. Norii vineti ai piscurilor il izoleaza, de prea multe ori, pe indraznet intr-o singuratate trufasa. De prea multe ori s-a dovedit ca, dintr-o asemenea postura, realitatea se vede deformata si se converteste in pierderea de limite ori in uitare de sine.
Daca majoritatea celor vizati in discursul prezidential din urma cu sase luni nu prea au motive sa priveasca fara tremur de genunchi spre Cotroceni, ce motive de multumire fata cu promisiunile facute poporului ar avea Traian Basescu? Lupta searbada cu structurile anchilozate ale Justitiei ori Politiei, in interiorul carora n-a reusit sa schimbe nimic? Consemnarea arestarii grabite a unor afaceristi controversati, urmata de eliberarea lor in aceeasi graba? Inchinarea in fata Serviciilor secrete, superumflate dupa pseudosuccesul operatiunii din Irak? Zambetul ingaduitor fata de gafaiala portareilor de la Finante spre stransul birurilor, in baza unui Cod Fiscal pe cat de voit inovator, pe atat de balbait? Asistarea neputincioasa la departarea tot mai fara speranta de prins a trenului european? Sau, peste toate, zambetul tot mai crispat ori mai lehamesit al celor care l-au votat si care incep sa nu mai creada in nimeni si nimic?
Au trecut sase luni in care, departe de prefigurarea unei schite spre mai bine, societatea romaneasca pare sa se scufunde in indiferenta si scepticism. Suntem nerabdatori? Ne grabim? Suntem prea carcotasi? Iunie nu s-a incheiat si, fireste, mai e timp de minuni.