Moto:

„Mi-e rusine tot mai mult cu fiecare zi,

Ca in secolul unor astfel de umbre,

O boala inalta,

Se mai numeste cintec“.

……………………..

Boris Pasternak

Jurnalistul Ilie Constantin, cunoscut printre prieteni sub numele de cod Milu, a comis un volum de poeme, „Patria sinuciderii“, sub pseudonimul Christian Theodoru. Daca interpretam numele „Theodoru“ ca avind aceeasi semnificatie ca si Gottlieb, Amadeus sau Theofil, atunci, avind in vedere semnificatia cuvintului „Cristian“, conchidem ca autorul a dorit sa afirme ca este de doua ori credincios. Cartea sa dovedeste ca de fapt unul dintre obiectele credintei sale il constituie poezia.

Titlul cartii a trezit legitime controverse, banuit fiind de conotatii politice. Dar nici pe departe „Patria sinuciderii“ nu este Romania sub Iliescu si Nastase. Este vorba de o patrie interioara, personala, a tuturor celor care viseaza, spera, gindesc, sufera. O patrie in care gindurile si sperantele se sinucid atunci cind nu mai au nici un motiv sa mai traiasca; sau nici nu sint ajutate sa traiasca.

I-am spus autorului ca face o imprudenta daruindu-mi cartea sa; fiindca am s-o citesc. Si intr-adevar am citit-o. Din versurile aspre, colturoase, inegale, am reconstituit patria sufletului autorului. Patrie in care „…..intrebarii / pijamaua i-a ramas mica“. Sint intrebari care s-au pus de mult, dar la care raspunsurile n-au venit. Si intrebarile au adormit; si dorm de atit de demult incit pijamaua le-a ramas mica. Si ce ne-a ramas? Raspunsul il aflam in alt poem: „sa invatam zborul pe dos…“ Si ne-a mai ramas inca „spaima de viu“ care ne va face „...sa pierdem din greutate jumatate din oase“. Dar aceasta spaima de viu ne da „sanse de integrare“: „in cimitir s-a dezvelit / gratuit farmacie de lux / medicamente pentru cadavre / pentru vis / cosmaruri si instinct / droguri de ultima ora“. Si ne mai ramine posibilitatea de a ne ruga pe lespedea rece „sub greutatea / secundei / disciplinati / genunchii mei au ameteli“. Numai formele disciplinate sint rigide, negind miscarea, schimbarea. In schimb, genunchii au tremurul devenirii, care le da ameteli. Ametelile inaltimilor, pe care o satisfacem dindu-le o miscare… in jos. Insa „uneori / intre alfa / si / semnul chilug / umbra versului se desparte de trup“. Dar versul insusi unde ramine? In platoniciana pestera? Si noi nu le putem vedea decit umbrele, furate de o raza de soare?

Autorul ne mai deschide o cale spre o alta patrie; patria sunetelor: „din spatiul intunecat a lui Iov /cu timpanul gustind / armonii, rezonante / fineturi / substante de tipat stelar / tristetea nescrisa din oasele lui chopin / rachmaninov / brahms“. L-am simtit atit de aproape pe autor cind spune „pianul pastea / maree de sunet clonat / si / fuga de moarte / cea mai frumoasa dintre arte“. Si mai ales pentru dragostea aproape incestuoasa fata de pian: „din pian / zilnic / zilnic sa dai degetelor hrana“. „din pian trebuie sa scoti stimulul / aliment / medicament / medicament pentru toate bolile / dar / mai ales pentru orbi“. Ce frumos; sa vezi prin intermediul urechilor; iata efectul adevaratei muzici. Muzica a carei frumusete e fara de sfirsit; ca si sonata pentru pian de care vorbeste autorul. Cred ca este vorba de sonata opus 111 a lui Beethove, careia Thomas Mann ii consacra un capitol intreg in „Doctor Faustus“, sonata careia Beethoven nu i-a scris a treia parte. Cind era intrebat de ce, el raspundea ca o s-o faca altadata. In felul acesta el spera ca vor mai exista alte dati; multe, multe alte dati. Caci finalul oricarui lucru este in fond un sfirsit!

Dupa ce citesti o carte esti intrebat daca ti-a placut sau nu. Cartea aceasta nu este de tipul acelora care sa-ti placa sau nu. Cartea aceasta te face sa-ti pui intrebari; ea ridica probleme. Ea m-a facut sa patrund in patria unui suflet. Si m-a facut sa ma gindesc la patria sufletului meu.