Grotescul nelimitat al showbiz-ului romanesc pare sa nu mai aiba loc intre stramtele granite mioritice, unde gloria are pret de tabloid: ca atare, de ceva vreme suntem asaltati, direct sau indirect, cu nemaipomenitele ispravi ale unor dive autohtone iesite de curand si la export, pe numele lor de scena gemenele Indiggo (pentru cei nefamiliarizati cu subiectul, cele doua tate care, alaturi de si mai mahalagioaica lor mama, au pozat in nefericite victime ale unei editii anterioare a concursului national Eurovision, unde n-au trecut de etapa de preselectie). Pentru ca, atunci cand n-ai voce neam, preezenta scenica nici atat, desi te lauzi ca participi cu o piesa scrisa special pentru formele tale de insusi Dieter Bohlen, nici macar tupeul si mahalageala nu mai pot prosti o tara altfel avida de tiganeala si suse televizate. Dar astea sunt vremuri deja trecute, si ca orice vajnice vlastare bine orientate pe piata, pentru cele doua starletele semi-imbracate (sau semi-dezbracate, tot aia) pe nuante de, ati ghicit, indigo (ironia sortii, nuanta aristocratica prin excelenta), viitorul suna la timpul prezent si arata catre taramul tuturor posibilitatilor, America. Fetele au crezut ca acolo li se va pierde urma si vor spala rusinea suferita in tara sau, mai mult, vor constitui o revelatie printre straini si vor fi apreciate la justa lor valoare, nu ignorate, ca in tara. Ele par a avea un model autohton de succes exportat in Marea Britanie: o alta pereche de gemene, clujencele Gabriela si Monica Irimia, Cheeky Girls, celebre mai degraba pentru scandaluri ireverentioase cu tenta sexuala si legaturi cu politicieni englezi decat pentru muzica propriu-zisa. Numai ca, daca fetele Cheeky au invatat cat de cat lectia marketingului din showbiz si nu au pretentia ca sunt mari soprane, ci doar vedete de mucava cu o durata de viata efemeroida, pe care incearca sa o speculeze la maximum, gemenelor Indiggo le-a trebuit un ocean distanta si ridiculizarea extrema pentru a descoperi ca de unde nu ai, nici Dumnezeu nu cere. Intre vanitatea lor personala, atata cata se presupune a exista cand dai la o parte lipsa oricarui simt critic, si trista revenire la realitate, "dusul" american al participarii lor jenante la un concurs televizat de mare audienta pe acelasi principiu ca cel care le-a impus, acum cativa ani, pe Cheeky Girls in Marea Britanie, e binevenit, dar ce te faci cand ele reprezinta direct sau indirect, la limita unui ridicol penibil, o tara, ea insasi deseori penibila? Sau sa intelegem ca somnul natiunii nu poate naste, momentan, decat astfel de creaturi afone, in razboi fatis cu vocea, neuronii si bunul simt?