O natie pusa pe aderare, cum e Romania, ar trebui sa incerce de acum incolo sa-si defineasca limitele rabdarii, singura si fara ghionturi din afara. Sa incerce pur si simplu sa traga linii in toate partile, renuntind macar in ultimul ceas la tendinta de a inghiti totul pe motiv ca, daca un lucru a fost tolerabil pina acum, el se poate servi la nesfirsit in aceeasi forma. Cine insa ar putea sa ia in mina creta sau marker-ul pentru a trasa din aproape in aproape limitele tolerantei noastre?

Cititorii educati ar spune ca e menirea societatii civile. Daca se pune Basescu pe criticat sistemul sanitar sau invatamintul, toata lumea spune ca nu face decit sa-si regleze niste conturi, suspiciune valabila si pentru liderii Opozitiei, asa ca trebuie doar sa asteptam ca oamenii neangajati politic, pe care ii ascultam pe la talk-show-uri, sa inceapa sa taie in carne vie si... sa-i bage cineva in seama. Insa altfel ce ne ramine de facut? Ne vom apuca noi, cetatenii acestei tari, sa strigam in gura mare si sa incercam sa-i convingem si pe altii ca asa nu se mai poate?

Ca nu se mai poate ca profetul Becali sa apara in "prime time" la orice televiziune si sa le vorbeasca oamenilor cu apelative de genul "zdreanta, hot, tilhar, nemernic" doar pentru ca au adus atingere aurei razboinicului luminii. Cind va incepe fiecare in casa lui, in fata televizorului, sa realizeze ca, inainte de dreptul la vot, avem si dreptul de a folosi telecomanda? Pentru ca nu se poate sa inghitim la nesfirsit gregaritatea unui individ care se chinuie sa ne convinga ca e piinea lui Dumnezeu cu oamenii simpli si zmeu cu dusmanii.

Cit o sa mai acceptam sa fim luati drept milogi in spitale, retardati in institutiile de invatamint si drept refugiati in locurile in care mergem sa platim taxe si impozite? Pina cind urletele izolate din multime se vor multiplica prea mult ca sa mai fie ignorate? Putin probabil. Daca vom ajunge sa expunem public absurdul situatiilor pe care le-am tolerat atitia ani, o vom face cu zimbetul pe buze si ne vom alia fara rusine cu oameni pe care nu-i cunoastem. Pentru ca e posibil si asa. Numai sa inceapa cineva sa traga niste linii. Dincolo de care sa avem numai aberatii tolerabile.

Pentru o tara care s-a hranit zeci de ani din fabule, parem a fi incremenit de prea mult timp in absurdul fabulei cu lupul, capra si varza. De ce oare ni se pare acceptabil sa taiem in fiecare zi atitea felii din portia de normalitate a vietii noastre numai pentru a asigura ratia de subzistenta a unor anomalii care ne sufoca? Raspunsul zace aruncat in pusculita cu marunti ruginiti in care ne-am adunat noi, romanii, capitalul de incredere in forta si judecata noastra. Cine o va sparge primul?