AMPRESS: Nebunii (Autor: Lucian Avramescu)
Cineva ma cearta, cu indulgenta, pentru amorteala de a nu anula postarile, fara legatura cu subiectul, de sub insailarile mele zilnice sau aproape zilnice de pe AMPress:
- Prea multe dispute alandala. Dati-le jos!
Altcineva ma intreaba daca nu cumva pandesc, viclean, personaje pentru o carte? Ideea e de tinut minte! Nebunii mei sunt partial nebuni si doar unii dintre ei.Cativa au sminteli literare si ei insisi sunt scriitori, chiar cu talent, ceea ce, presupun, nu intra in tivul de luneta al izmenei penale. Atractia injuraturii de gang, utilizata abundent, cu introduceri de organe si evocari de mame, in general decedate, e partea care insulta bunul simt in acceptia curenta. Prietenii mei, fiindca asa ne numim toti cei care dialogam in Poiana lui Iocan a Facebook-ului, par, unii, anormali. Traiesc pasiuni politice mari, unii isi dau viata pentru un partid sau pentru lighioana unui bandit care i-a subjugat prin discursuri. Sunt credinte si dusmanii extreme, altele intr-un fel de border line, boala in care e diagnosticat uneori cancerul, de pe muchia caruia poti luneca pe o parte, spre creamatoriu, in lagar, sau pe ailalta, a salvarii. Ei sunt si pasoptistii increzatori in istoria zilei de maine, si regalistii unei sperante care invie greu, si rinocerii debusolati ai nimicului, si nu ma gandesc neaparat la piesa concetateanului nostru, decolat de pe Dambovita si aterizat la Paris, Eugen Ionescu, roman-evreu nascut la Slatina, genial in asezarea scenica a absurdului. ”Nebunii mei”, pe care nu-i sterg, sunt parte a unei normalitati si, deopotriva, a unei anomalii pe care o traim si cu care nu suntem invatati. Citindu-i, pe cei cu hartag, de obicei rad, ceea ce in zilele noastre e ingaduit cu taraita. Ma amuza pasiunea de bodega, cea de dupa trei beri peste, a unora dintre ei. Ma intristeaza pasiunea cu care altii revendica, fara sanse, din pacate, intr-o Romanie incetosata, teritorii de istorie si de morala pe care le-am pierdut, cred, definitiv, captivi ai unui microb care a intrat prea adanc in noi. Asa ca, riscand dizgratia, nu sterg comentariile, destule injurioase in legatura cu mecla mea, ceea ce nu-i mare paguba. Nu ma alarmez decat la imbelicilitate. Sunt mioritic, asemenea ciobanului prost care se lasa omorat? Pesemne! Numai ca un scriitor remarca detaliul ca ala, din ”Miorita”, balada rescrisa de Alecsandri, nu e chiar convins ca va fi omorat si zice, in dialogul cu oaia nazdravana, de-ar fi sa fiu omorat. Deci e decis sa se bata, vartos poate, cu cei doi care-i vor oile si viata. Deocamdata, fara sa va supar, va rog sa ingaduiti excesele corespondentilor mei, personajelor mele - daca mi le-ati atribuit! - cetateni culturali bolnavi de prezent, si multi dintre ei, luminosi. Chiar in intunecime.

P.S.
Despre cartea pe care as putea-o produce, utilizand abundenta energetica, ura reala sau mimata (banuiesc!) degajata de pseudodialoguri, va spun doar ca e deja scrisa. Personajele sunt reale, chiar sub pseudonim, iar piesa e aproape gata. Imaginati-i, pe o scena, nu neaparat din teatrul absurdului, pe necunoscutii mei comentatori si chiar si pe mine, intr-un rol pe care nu mi-l identific, vorbindu-si cu vorbele din postarile la care ne referim. Nu-i asa ca iese o piesa daca nu de Nobel, macar de luat in seama? Acolo, un premiu de Dambovita?